18 noiembrie 2015, într-o miercuri, Opera Națională București
Giuseppe Verdi: Falstaff 
Regia: Graham Vick
Ștefan Ignat (Falstaff), Cătălin Țoropoc (Ford), Iulia Isaev (Alice), Ana Cebotari (Nanetta), Sorana Negrea (Meg Page), Andreea Iftimescu (Quickly), Stefan von Korch (Fenton), Liviu Indricău (Caius), Valentin Racoveanu (Bardolfo), Iustin Zetea (Pistola)
Orchestra și Corul Operei Naționale București, dirijor: Guillermo Garcia Calvo
Maestru de cor: Stelian Olariu, asistent maestru de cor: Daniel Jinga

Zilele acestea (18-21 Noiembrie), la ONB se desfășoară conferința asociației Opera Europa, asociația teatrelor de operă europene, din care fac parte nume celebre: La Scala, Aix-en-Provence, Royal Opera House etc. Da, Opera Europa sunt cei care au creat anul trecut platforma online prin care se difuzează gratuit tot felul de spectacole și despre care s-a vorbit foarte mult la data lansării. În acest context, stagiunea ONB a programat săptămâna aceasta spectacolele cele mai atractive ale repertoriului, respectiv Falstaff-ul lui Graham Vick și premiera noii producții a lui Œdipe în regia Valentinei Carrasco, în fața celui mai specialist public posibil din ultimii ani, căci numărul invitaților la conferință trece de 200 de persoane.

E inutil să mai analizez producția acestui Falstaff, pentru că am mai scris despre ea încă de la premieră, din mai multe perspective, de la cea mai analitică (în Opera Magazine) și până la pamflet, la care se adaugă și amplul interviu cu regizorul Graham Vick, astfel încât subiectul este epuizat. Voi spune doar că, la aproape un an distanță de la premieră, totul pare la fel de proaspăt chiar și după mai multe vizionări și cred că acest Falstaff este unul dintre cele mai bune lucruri care i s-au întâmplat Operei Naționale București în ultimii ani. Sigur, există și Traviata lui Paul Curran și Rigoletto în regia lui Stephen Barlow, dar Falstaff este o operă diferită, în care muzica e mai subtilă și de aceea e cântată mai rar, iar provocarea intelectuală este permanentă. Da, ar fi trebuit să asistăm mai degrabă la noul Manon Lescaut sau la Così fan tutte, dar acestea nu sunt încă întâmplate și tot ce putem spera este să le vedem anul viitor.

Dincolo de impulsul de a revedea un spectacol bun, un alt motiv pentru care aseară a meritat orice efort de a veni la Operă a fost acela că muzicienii s-au străduit să arate tot ce au mai bun, motivați și de prezența în sală a invitaților de la conferința Opera Europa. Drept urmare, toate atuurile dar și toate neajunsurile ONB au părut puse sub lupă, rezultând de aici o imagine contrastantă, dar bună în ansamblu.

Ștefan Ignat, de exemplu, a făcut cel mai bun Falstaff de până acum, dând tonul și măsura întregii seri. Iulia Isaev a fost impecabilă, ca de obicei. Cătălin Țoropoc a arătat că rolul lui Ford i se potrivește foarte bine, cântând cu aplomb. Liviu Indricău a fost strălucitor în rolul mic, dar foarte comic al doctorului Caius. Stefan von Korch s-a aruncat asupra rolului său și i-a ieșit mai bine decât în iarnă, dar asta l-a costat, aria sa din ultimul act părând să-l epuizeze. Cele mai egale cu ele însele au fost Sorana Negrea, Andreea Iftimescu și Ana Cebotari, demonstrându-și talentul dar și unele limite.

În același timp, ansamblurile au fost mai puțin reușite în partea a doua a operei, așa cum, de altfel, nu au fost niciodată impecabile, nici până acum. Fuga finală a fost mai bine decât în trecut, dar se păstrează încă o distanță observabilă față de muzicalitatea cerută de Verdi în ultima scenă. În fine, mediocritatea orchestrei rămâne prezentă, în ciuda eforturilor lui Guillermo Garcia Calvo de a dinamiza spectacolul; virtuozitatea și articulația încă nu pot merge împreună în fosa ONB, chiar dacă progresul orchestrei față de anii precedenți este observabil.

Însă tocmai aceste scăderi arată că muzicienii de la ONB sunt pe un drum bun, pentru că acum știu ce au de corectat, punctual, față de acum cinci sau șase ani, când părea că nu se mai poate face nimic. De urmărit, aș zice, cu interes crescut.