Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Gafe ministeriale și gale provinciale


Gafa

După anunțul făcut de Festivalul Enescu prin comunicatorul său oficial, OMA Vision, privind  conferința de presă la care urmează să fie anunțat oficial directorul artistic al bienalei, în persoana dirijorului Vladimir Jurowski, în care cuvântul „onorific” atașat acestei funcții părea pe cât de bine camuflat, pe atât de inevitabil, iată că a venit rândul Ministerului Culturii să lămurească definitiv lucrurile. De data aceasta, tonul este mai ferm (încă din titlu), girul este mai greu (încă din antetul ministerului): habemus artis director! Pentru cei care reușesc să parcurgă până la sfârșit textul comunicatului de presă, altfel de o impecabilă retorică de PR care nu spune absolut nimic interesant, răsplata ultimului paragraf e pe măsură: „Deși onorifice, funcțiile deținute de Zubin Mehta și de Vladimir Jurowski vor avea un rol esențial etc., etc., etc. …”

Conferinta de presa

Da, acum e mult mai clar. Deși tehnocrată, funcția deținută de Vlad Alexandrescu are deja un rol esențial în a nu schimba nimic. Mă gândeam că tehnocrația vizează eficiența, implicit a comunicării. De ce s-a obosit Ministerul Culturii să repete mesajul Festivalului Enescu, păstrând confuzia și schimbând doar cuvintele? Se prea poate ca numirea ca director-artistic-și-atât să nu fie posibilă pentru moment din tot felul de motivații birocratico-politice, de care România este plină. Că Artexim & OMA Vision pasează Ministerului Culturii un cartof fierbinte e de înțeles (și de amuzat, normal). Dar ministerul de ce nu suflă în el?

Conferința de presă din 30 Noiembrie se anunță din ce în ce mai interesantă.

… și Gala

dintr-o luni, 23 noiembrie 2015, la Opera Națională Română Iași
Gala Premiilor Operelor Naționale, ediția a III-a
Invitați extraordinari: baritonul Leo Nucci și soprana Elena Moșuc

Nu îmi plac galele, în general, iar cele care se fac în România cu atât mai puțin. Există și o excepție, evident: Metropolitan Opera Centennial Gala din 1983, dar așa ceva nu se poate replica în România. De data aceasta am fost atras magnetic de prezența la Iași a lui Leo Nucci, ultimul mare bariton verdian, ajuns la amurgul unei cariere uriașe, când ocaziile de a-l mai vedea sunt rare, cu atât mai mult la noi în țară.

Pe drum îmi imaginam un alt titlu pentru acest articol, de exemplu: Cu Lili și Leo la Iași. Din păcate, nu s-ar fi potrivit deloc. În primul rând, pentru că Elena Moșuc trecuse printr-o dramă personală chiar în ziua spectacolului și, oricât de puternic este caracterul unei soprane de top, profesionistă la cel mai înalt nivel, a fost marcată emoțional, iar duetul cu Nucci a fost dureros în toate formele posibile. Astfel că în programul artistic al galei au rămas puține puncte de atracție: Leo Nucci și câteva momente din Indiile galante. E adevărat, acustica puțin seacă a Teatrului Național din Iași n-a ajutat și s-a putut auzi că vocea marelui artist a pierdut din substanță, sărăcind din punct de vedere armonic, însă restul e acolo, intact: în primul rând timbrul inconfundabil, apoi tehnica vocală, cu legato-ul acela care l-a făcut celebru, dar și cu portamenti care nu sunt neapărat pe gustul tuturor, dar care l-au individualizat mereu față de toți ceilalți baritoni verdieni. Și, desigur, expresivitatea. E fabulos să vezi cum un domn elegant, îmbrăcat într-un costum impecabil, politicos, surprins plăcut de Iași,  devine într-o clipă Rigoletto (Cortiggiani, vil razza dannata). Și asta fără să se prefacă într-un cocoșat, ci numai prin atitudine și prin modul cum cânta. La fel și în cazul lui Renato, celălalt personaj pe care l-a adus pe scenă (Eri tu…). Speram să aud și un Pari siamo…; n-a fost. În schimb, acum sper să revină la Iași, ceea ce valorează infinit mai mult. Au mai fost și alte momente frumoase, de exemplu scenele de balet din Indiile galante, iar din zona publică prezența directorului ICR, dl. Radu Boroianu, în contrast cu absența obișnuită deja a prea subtilului Minister al Culturii, dar cam aici se opresc lucrurile bune ale acestei gale.

Gala Iasi

Mihai Chirică (primarul Iașiului), Elena Moșc, Leo Nucci, Beatrice Rancea (directorul ONRI)

Cât despre ratările acestei seri, ele sunt atât de multe, încât nu voi puncta decât câteva. Dar înainte de toate, trebuie să spun că nimic din toate acestea nu anulează lucrurile extraordinare pe care Beatrice Rancea (altfel o prezență discretă și foarte elegantă aseară) a reușit să le facă la Opera Națională Iași, depășind cu mult condiția de operă mică, subfinanțată, cu un ansamblu foarte tânăr și limitat ca repertoriu.

Dacă ONB încearcă să se conecteze la realitatea europeană a operei (conferința Opera Europa), opera ieșeană alege să cucerească provincia cu această gală. Ceea ce nu e deloc rău, dar modul în care o face e provincial. S-au decernat aproape 50 de premii pentru producțiile realizate de câteva teatre de operă „naționale” din Iași (evident), Cluj (două, cea Română și cea Maghiară), Constanța și Chișinău. Timișoara n-a mai venit la această ediție, iar Bucureștiul n-a venit niciodată (un refuz digerat greu la Iași, de fiecare dată). Aceste multe premii, atât de multe încât își pierdeau complet semnificația, au avut nevoie de vreo patru ore pentru a fi acordate. Complice, căci termenul de „amfitrion” mi-a displăcut întotdeauna, a fost televiziunea publică, mereu săritoare când e vorba de a transmite acest gen de spectacole, în care realizatorii de la „cultură” au nesperata ocazie de a deveni pentru o seară egalii Andreei Marin sau ai lui Octavian Ursulescu, după cum preferați: echipați cu mapele tip „Cerbul de Aur”, din care citesc cabotin, contribuțiile personale fiind exasperantul „și acum să mergem mai departe” sau abuzarea unor cuvinte precum „emoție”, sau și mai rău: „meneger” (sic!). Juriul acestei gale a fost alcătuit din „suspecții de serviciu”: Anca Florea, Costin Popa, Luminița Arvunescu, la care s-au alipit dirijorul Horia Andreescu (deși opera n’est pas du tout sa tasse de thé) și scenografa Viorica Petrovici (care nici n-a venit). E drept că ocazia de a râde cu poftă văzând-o pe dna Anca Florea, renumită pentru repulsia față modernism și pentru subiectivismul extrem al opiniilor, făcând laudatio era neprețuită. Îmi scapă criteriile după care s-au acordat premiile, nici n-au fost anunțate, dar cred că e o retorică inutilă.

Pe scenă s-au perindat nume mai mult sau mai puțin celebre ale operei din România, oferind momente de reală emoție: tenorul Mihai Munteanu din Basarabia rememorând cum cânta în limba rusă pe scena ieșeană în timp ce colegii săi o făceau în limba română, sau tremurul glasului lui Sergiu Ștefanski, vizibil emoționat, lacrimile înghițite cu greu ale Lăcrămioarei Hrubaru Roată și exemple ar mai fi. Dar și momente de un ridicol desprins parcă din Falstaff, cu Stephan Poen declamând pompozități despre nu mai puțin epustuflanta personalitate a  sopranei Mariana Nicolesco, ajunsă între timp a fi prezentată drept unul dintre cele mai importante trei simboluri culturale ale României, celelalte nume fiind George Enescu și Constantin Brâncuși. Evident, dulce-amarul doctor Poen va invoca drept argument în favoarea sa un articol din Corriere della sera, dar dacă un jurnalist italian spune o enormitate, asta nu înseamnă că trebuie să o luăm în serios.

În fine, decernarea premiilor In memoriam înmânate rudelor foarte apropiate ale unor personalități din lumea operei românești, după discursuri funebre pe fundalul sonor al Recviemului de Mozart, a fost de departe cel mai atroce moment. Nu pentru intenție, care a fost cu totul și cu totul lăudabilă, ci prin absurdul care rezulta din această neinspirată regie, pentru că rudele celor dispăruți au fost obligate să treacă din nou prin niște clipe de o tristețe inimaginabilă, în fața unui public care se simțea obligat să aplaude. După această scenă urmau un balet și o baie de confetti… Din păcate, după ce Leo Nucci a terminat de cântat, m-am întrebat de mai multe ori ce caut acolo, în timp ce vedeam cum sala Teatrului Național se golea de la o oră la alta (gala a început la ora 21:00, probabil din motive întemeiate), astfel încât la ultima parte a spectacolului rămăseseră prezenți practic doar artiștii.

Ar fi fost cu mult mai interesant dacă, în locul a patru ore de discursuri omagiale punctate de prea puține momente artistice, ar fi fost aleasă o altă soluție, poate nu atât de „grandioasă” (epitetul devenit clișeul comunicatelor de presă ale Operei Naționale Iași), încercând să localizeze în Moldova rețeta hollywoodiană a premiilor Oscar, ci mai pragmatică din punct de vedere artistic. Haideți să visăm puțin. Cum ar fi fost să fi asistat la un spectacol cu opera Rigoletto, cu Leo Nucci în rolul vieții sale, cu Elena Moșuc aducând la Iași o eroină care a făcut-o celebră (Gilda), predându-i ștafeta succesului unui tânăr Duce de Mantua precum e tenorul Florin Guzgă din ansamblul ieșean? Sau La traviata, mai ales că producția doamnei Beatrice Rancea este nouă și încă strălucitoare? Iar într-un moment potrivit, înainte de spectacol, sau în pauza lui, cu eficiență și celeritate, s-ar fi anunțat acele premii? Și nu 50, ci doar vreo 6-7.

8 comentarii la “Gafe ministeriale și gale provinciale

  1. despredemnitate
    Noiembrie 25, 2015

    Reblogged this on Je suis Enesco.

    Apreciază

  2. Eddie
    Noiembrie 25, 2015

    Și totuși, am stat lipit de televizor pana la 1.30, răsplătit cu încă o felie de spectacol… Indiile Galante. Chapeau! Mai ales pentru artiștii a căror oboseală nu s-a văzut.

    De ce nu se mai fac turnee în București ale teatrelor / operelor de provincie? Nu mulți amatori sunt dispuși să suporte patru-cinci-treisprezece ore de călătorie zdruncinată cu trenul pentru un spectacol, oricât de interesant ar fi el.

    În rest, prea multe premii, prea multe vorbe (explicabil pentru oamenii încântați că apar în sfârșit la televizor dupâ o viață de muncă… mai puțin explicabil pentru mitocani gen Poen, care nu se mai lăsa dus de pe scenă. Cine e individul acela, până la urmă?) și prea puțină informație utilă. Câte un clip video de două minute pentru fiecare nominalizat ar fi fost mult mai interesant (cu condiția să fie făcut de profesioniști, nu de diletanți, ca grozăvia de clip al Marianei Nicolesco).

    Apreciază

    • despredemnitate
      Noiembrie 25, 2015

      Știu că pare greu de imaginat, dar așteptarea unui turneu e inutilă. În primul rând că un turneu cu o producție de operă este foarte costisitor, mult mai mult decât pentru o piesă de teatru pentru că nu sunt doar decorurile și costumele ci un cor întreg, o orchestră și destul de mulți soliști, față de o piesă de teatru unde joacă vreo câțiva actori.
      Vă încurajez să mergeți la fața locului să vedeți, din mai multe motive care sper să vă facă să treceți bariera psihologică a ieșitului din București cu alt scop decât al mersului la munte sau la mare.
      Sunt mulți melomani care se duc la Viena sau la Londra la operă și costă destul de mult avionul, cazarea, biletul, chiar și în condiții „economy”. Răsplata e pe măsură de multe ori.
      Pe când la Iași sau la Cluj, distanțele sunt acceptabile, cer un efort, dar costul e destul de mic per total. Iar unele spectacole chiar merită văzute. La rigoare există și avion.

      Apreciază

      • Eddie
        Noiembrie 26, 2015

        „bariera psihologică a ieșitului din București cu alt scop decât al mersului la munte sau la mare”. Răutatea asta a fost complet gratuită 🙂 Și sper că vă dați seama că soluția colindului în lung și-n lat se aplică doar unei minorități a minorității. Costurile totale ale unui week-end pentru două persoane la Iași ating cu ușurință 1500 RON – media unei nopți la hotel e 200 RON, transportul 700-800 RON… (avion, firește, pentru că 7 ore în trenurile românești lasă sechele).

        Apreciază

      • despredemnitate
        Noiembrie 26, 2015

        🙂 Scuze 🙂
        Am parte de atâtea orori în comentariile de pe blog, că nu mai disting binele de rău, călăul de victimă etc. 😀

        Apreciază

  3. Pingback: Opera Cluj reloaded: Bal mascat | Despre Opera

  4. Iulia
    Ianuarie 7, 2016

    „Prea subtilului minister al culturii…”?????

    Apreciază

    • despredemnitate
      Ianuarie 7, 2016

      Da, în contextul „subtilității” de a ascundeîn comunicate oficiale titlul de „onorific” pentru a da impresia că nu e „onorific”

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.454 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: