Gafa

După anunțul făcut de Festivalul Enescu prin comunicatorul său oficial, OMA Vision, privind  conferința de presă la care urmează să fie anunțat oficial directorul artistic al bienalei, în persoana dirijorului Vladimir Jurowski, în care cuvântul „onorific” atașat acestei funcții părea pe cât de bine camuflat, pe atât de inevitabil, iată că a venit rândul Ministerului Culturii să lămurească definitiv lucrurile. De data aceasta, tonul este mai ferm (încă din titlu), girul este mai greu (încă din antetul ministerului): habemus artis director! Pentru cei care reușesc să parcurgă până la sfârșit textul comunicatului de presă, altfel de o impecabilă retorică de PR care nu spune absolut nimic interesant, răsplata ultimului paragraf e pe măsură: „Deși onorifice, funcțiile deținute de Zubin Mehta și de Vladimir Jurowski vor avea un rol esențial etc., etc., etc. …”

Da, acum e mult mai clar. Deși tehnocrată, funcția deținută de Vlad Alexandrescu are deja un rol esențial în a nu schimba nimic. Mă gândeam că tehnocrația vizează eficiența, implicit a comunicării. De ce s-a obosit Ministerul Culturii să repete mesajul Festivalului Enescu, păstrând confuzia și schimbând doar cuvintele? Se prea poate ca numirea ca director-artistic-și-atât să nu fie posibilă pentru moment din tot felul de motivații birocratico-politice, de care România este plină. Că Artexim & OMA Vision pasează Ministerului Culturii un cartof fierbinte e de înțeles (și de amuzat, normal). Dar ministerul de ce nu suflă în el?

Conferința de presă din 30 Noiembrie se anunță din ce în ce mai interesantă.

… și Gala

dintr-o luni, 23 noiembrie 2015, la Opera Națională Română Iași
Gala Premiilor Operelor Naționale, ediția a III-a
Invitați extraordinari: baritonul Leo Nucci și soprana Elena Moșuc

Nu îmi plac galele, în general, iar cele care se fac în România cu atât mai puțin. Există și o excepție, evident: Metropolitan Opera Centennial Gala din 1983, dar așa ceva nu se poate replica în România. De data aceasta am fost atras magnetic de prezența la Iași a lui Leo Nucci, ultimul mare bariton verdian, ajuns la amurgul unei cariere uriașe, când ocaziile de a-l mai vedea sunt rare, cu atât mai mult la noi în țară.

Pe drum îmi imaginam un alt titlu pentru acest articol, de exemplu: Cu Lili și Leo la Iași. Din păcate, nu s-ar fi potrivit deloc. În primul rând, pentru că Elena Moșuc trecuse printr-o dramă personală chiar în ziua spectacolului și, oricât de puternic este caracterul unei soprane de top, profesionistă la cel mai înalt nivel, a fost marcată emoțional, iar duetul cu Nucci a fost dureros în toate formele posibile. Astfel că în programul artistic al galei au rămas puține puncte de atracție: Leo Nucci și câteva momente din Indiile galante. E adevărat, acustica puțin seacă a Teatrului Național din Iași n-a ajutat și s-a putut auzi că vocea marelui artist a pierdut din substanță, sărăcind din punct de vedere armonic, însă restul e acolo, intact: în primul rând timbrul inconfundabil, apoi tehnica vocală, cu legato-ul acela care l-a făcut celebru, dar și cu portamenti care nu sunt neapărat pe gustul tuturor, dar care l-au individualizat mereu față de toți ceilalți baritoni verdieni. Și, desigur, expresivitatea. E fabulos să vezi cum un domn elegant, îmbrăcat într-un costum impecabil, politicos, surprins plăcut de Iași,  devine într-o clipă Rigoletto (Cortiggiani, vil razza dannata). Și asta fără să se prefacă într-un cocoșat, ci numai prin atitudine și prin modul cum cânta. La fel și în cazul lui Renato, celălalt personaj pe care l-a adus pe scenă (Eri tu…). Speram să aud și un Pari siamo…; n-a fost. În schimb, acum sper să revină la Iași, ceea ce valorează infinit mai mult. Au mai fost și alte momente frumoase, de exemplu scenele de balet din Indiile galante, iar din zona publică prezența directorului ICR, dl. Radu Boroianu, în contrast cu absența obișnuită deja a prea subtilului Minister al Culturii, dar cam aici se opresc lucrurile bune ale acestei gale.

Cât despre ratările acestei seri, ele sunt atât de multe, încât nu voi puncta decât câteva. Dar înainte de toate, trebuie să spun că nimic din toate acestea nu anulează lucrurile extraordinare pe care Beatrice Rancea (altfel o prezență discretă și foarte elegantă aseară) a reușit să le facă la Opera Națională Iași, depășind cu mult condiția de operă mică, subfinanțată, cu un ansamblu foarte tânăr și limitat ca repertoriu.

Dacă ONB încearcă să se conecteze la realitatea europeană a operei (conferința Opera Europa), opera ieșeană alege să cucerească provincia cu această gală. Ceea ce nu e deloc rău, dar modul în care o face e provincial. S-au decernat aproape 50 de premii pentru producțiile realizate de câteva teatre de operă „naționale” din Iași (evident), Cluj (două, cea Română și cea Maghiară), Constanța și Chișinău. Timișoara n-a mai venit la această ediție, iar Bucureștiul n-a venit niciodată (un refuz digerat greu la Iași, de fiecare dată). Aceste multe premii, atât de multe încât își pierdeau complet semnificația, au avut nevoie de vreo patru ore pentru a fi acordate. Complice, căci termenul de „amfitrion” mi-a displăcut întotdeauna, a fost televiziunea publică, mereu săritoare când e vorba de a transmite acest gen de spectacole, în care realizatorii de la „cultură” au nesperata ocazie de a deveni pentru o seară egalii Andreei Marin sau ai lui Octavian Ursulescu, după cum preferați: echipați cu mapele tip „Cerbul de Aur”, din care citesc cabotin, contribuțiile personale fiind exasperantul „și acum să mergem mai departe” sau abuzarea unor cuvinte precum „emoție”, sau și mai rău: „meneger” (sic!). Juriul acestei gale a fost alcătuit din „suspecții de serviciu”: Anca Florea, Costin Popa, Luminița Arvunescu, la care s-au alipit dirijorul Horia Andreescu (deși opera n’est pas du tout sa tasse de thé) și scenografa Viorica Petrovici (care nici n-a venit). E drept că ocazia de a râde cu poftă văzând-o pe dna Anca Florea, renumită pentru repulsia față modernism și pentru subiectivismul extrem al opiniilor, făcând laudatio era neprețuită. Îmi scapă criteriile după care s-au acordat premiile, nici n-au fost anunțate, dar cred că e o retorică inutilă.

Pe scenă s-au perindat nume mai mult sau mai puțin celebre ale operei din România, oferind momente de reală emoție: tenorul Mihai Munteanu din Basarabia rememorând cum cânta în limba rusă pe scena ieșeană în timp ce colegii săi o făceau în limba română, sau tremurul glasului lui Sergiu Ștefanski, vizibil emoționat, lacrimile înghițite cu greu ale Lăcrămioarei Hrubaru Roată și exemple ar mai fi. Dar și momente de un ridicol desprins parcă din Falstaff, cu Stephan Poen declamând pompozități despre nu mai puțin epustuflanta personalitate a  sopranei Mariana Nicolesco, ajunsă între timp a fi prezentată drept unul dintre cele mai importante trei simboluri culturale ale României, celelalte nume fiind George Enescu și Constantin Brâncuși. Evident, dulce-amarul doctor Poen va invoca drept argument în favoarea sa un articol din Corriere della sera, dar dacă un jurnalist italian spune o enormitate, asta nu înseamnă că trebuie să o luăm în serios.

În fine, decernarea premiilor In memoriam înmânate rudelor foarte apropiate ale unor personalități din lumea operei românești, după discursuri funebre pe fundalul sonor al Recviemului de Mozart, a fost de departe cel mai atroce moment. Nu pentru intenție, care a fost cu totul și cu totul lăudabilă, ci prin absurdul care rezulta din această neinspirată regie, pentru că rudele celor dispăruți au fost obligate să treacă din nou prin niște clipe de o tristețe inimaginabilă, în fața unui public care se simțea obligat să aplaude. După această scenă urmau un balet și o baie de confetti… Din păcate, după ce Leo Nucci a terminat de cântat, m-am întrebat de mai multe ori ce caut acolo, în timp ce vedeam cum sala Teatrului Național se golea de la o oră la alta (gala a început la ora 21:00, probabil din motive întemeiate), astfel încât la ultima parte a spectacolului rămăseseră prezenți practic doar artiștii.

Ar fi fost cu mult mai interesant dacă, în locul a patru ore de discursuri omagiale punctate de prea puține momente artistice, ar fi fost aleasă o altă soluție, poate nu atât de „grandioasă” (epitetul devenit clișeul comunicatelor de presă ale Operei Naționale Iași), încercând să localizeze în Moldova rețeta hollywoodiană a premiilor Oscar, ci mai pragmatică din punct de vedere artistic. Haideți să visăm puțin. Cum ar fi fost să fi asistat la un spectacol cu opera Rigoletto, cu Leo Nucci în rolul vieții sale, cu Elena Moșuc aducând la Iași o eroină care a făcut-o celebră (Gilda), predându-i ștafeta succesului unui tânăr Duce de Mantua precum e tenorul Florin Guzgă din ansamblul ieșean? Sau La traviata, mai ales că producția doamnei Beatrice Rancea este nouă și încă strălucitoare? Iar într-un moment potrivit, înainte de spectacol, sau în pauza lui, cu eficiență și celeritate, s-ar fi anunțat acele premii? Și nu 50, ci doar vreo 6-7.