Ana Silvestru, o tânără pianistă din România, dar care trăiește mai mult în trenul dintre Berlin și Zürich, visează. Nu doar cântând la pian, deși acesta este visul primordial al unui artist. Ana este unul dintre ultimii oameni din lumea ei care mai cred în miracolele unei înregistrări. Într-o epocă în care totul se mută în imaterial (așa cum, de fapt, este și sunetul), ea produce artefacte culturale. Pentru că ar fi reductiv să denumesc ultima ei înregistrare doar „CD”. Dreams of a Pianist editat de casa de discuri Requiem Records (Polonia) este un întreg concept, îmbinând tehnologia digitală cu o prezentare retro-luxury, având aparența unei mape pentru un disc de vinil, îmbietoare la atins și ținut în mână, cu buzunar pentru booklet (stârnind la rândul său urgența de a-l citi imediat ce-l scoți) și grafică în alb-negru cu ușoare tente sepia, totul supervizat chiar de ea, în cele mai mici detalii. N-am menționat de complezență toate acestea, pentru că o primă experiență pe care o poți trăi în compania acestui artefact este cea a lecturii eseului din cărticică, în care Ana Silvestru debordează de inteligență și cunoaștere muzicologică, textele scrise sunt serioase și alerte, stârnind curiozitate și admirație. Odată terminată lectura, ai intrat în atmosfera înregistrării. Aș îndrăzni să spun că acest pas e nu doar util, ci și necesar.
Consumatorii înrăiți de muzică pentru pian ar putea fi stimulați de primele trei piese (Franz Liszt – Variaţiuni după „Weinen, Klagen, Sorgen, Zagen” de Bach, Vladimir Scolnic – Keyboard Games și Simply Irresistible Dreams of a Pianist), în care cuvântul „vis” se dezbară de semnificația imediată și facilă a poeziei și a imponderabilității, opunându-ți tocmai ceea ce tindem să uităm: intensitate (altfel cum am mai ține minte ce visăm?) și senzații tari, aproape de coșmar (mai ales în piesele lui Scolnic, presărate cu momente de furie, vecine cu disperarea, alungând confortul liniei melodice. Și dacă muzica s-ar opri, care ar fi reacția nervoasă a unui pianist?). Un îndemn sincer: nu săriți imediat la Mussorgsky; primele trei track-uri sunt o bună introducere pentru ce va urma.
Înainte de toate, o precizare despre Tablourile dintr-o expoziție ale lui Mussorgsky. În general, publicul este mai obișnuit cu transcripția pentru orchestră a lui Ravel, genială, dar care pierde o parte din subtilitatea lucrării originale pentru pian, care poate părea, prin comparație, mai aridă. De aceea, mulți pianiști aleg să contribuie la interpretarea ei prin accente puternice și culori surprinzătoare, uneori stârnind admirație, alteori ajungând în vecinătatea prostului gust. Care e calea de mijloc? Să spunem mai întâi că dificultatea tehnică a Tablourilor nu este cea mai ridicată (o dovadă este și preferința pianiștilor tineri pentru această lucrare, care produce multe înregistrări, anual). Dar facilitatea e înșelătoare, pentru că stilistic e o piatră de încercare (iar dovada este că mulți pianiști foarte mari n-au înregistrat-o). Mussorgsky spune două povești simultan în Tablouri: cea descriptivă, a celor 11 picturi ale lui Hartmann (foarte diferite între ele), dar și impresia privitorului, prin cele 5 Promenade, variațiuni pe o temă dată, care poartă în ele încărcături emoționale ce se prelungesc și în restul compoziției, alterând-o miraculos prin multiplicarea semnificațiilor dincolo de simpla plimbare printr-o galerie de artă. În plus, melomanul avizat poate retrăi și relativizări sau dimpotrivă, noi senzații, amintindu-și de reluările unor teme din această lucrare în Boris Godunov. Și de aici rezultă dificultatea de a reda toate schimbările complexe de atmosferă, de a păstra o coerență a interpretării, în care până și cea mai mică pauză contează, de a găsi o respirație care nu e deloc evidentă și chiar de a lăsa loc, la un moment dat, unei doze de nebunie.
O primă senzație provocată de Ana Silvestru este concizia, venită dintr-un respect imens pentru Mussorgsky. Pianul ei sună sec, reverberația este redusă la minim, sunetele par scurte, discursul muzical nu derapează nici o secundă. E foarte departe de orice fantezie ostentativă, iar lectura este la antipodul unor Nicolas Economou sau Fazıl Say, dar nu mai puțin interesantă, tocmai pentru că nu urmărește să se prezinte pe ea, ci să ni-l arate pe Mussorgski. E un risc asumat, pentru că prima audiție ar putea să nu convingă ascultătorul neatent. Însă există în această ortodoxie a interpretării com’è scritta niște momente în care te simți răsplătit cu generozitate, la care te vei gândi apoi zile în șir.
Gnomus e sacadat, dar nu uitați că tabloul lui Hartmann s-a pierdut (au supraviețuit doar Baletul puilor ieșiți din ou, portretele lui Samuel Goldberg și Schmuÿle – separate, Catacombae, Baba Yaga și Poarta Kievului), tot ce mai știm azi despre el sunt aceste note. Pianista nu-și permite nici o subiectivitate nici în Il vecchio castello, a cărui atmosferă este reținută, dar fără să piardă nimic din melancolie. În curând devine clar că viziunea discului este de a păstra un ritm de la un capăt la altul, în care Promenadele spun povestea, influențând receptarea celorlalte părți. Bydlo este supus acelorași constrângeri ritmice, eliminând tușa romantică (chiar așa, trebuie neapărat să semene cu Carul cu boi al lui Grigorescu? În fond, Hartmann n-avea mai nimic în comun cu pictorul român). Dar tot Bydlo îți atrage atenția la Ana Silvestru prin debutul său festiv aproape, în contrast cu un final melancolic, prelungit agonizant, în Promenda care urmează. Baletul puilor relevă virtuozitatea pianistei, care ține să arate că Mussorgsky și Mozart se intersectează la un moment dat, în timp ce Schmuÿle se dezbară de caricatura obișnuită, arătând o umilință tipic est-europeană, mai credibilă după părerea mea. Există și aici, ca peste tot în muzică, și un idiom, de care Silvestru ține cont cu scrupulozitate, originea subiectelor opunând vestul și estul european în maniera cu care cântă părțile lucrării. Momentul de subiectivitate este oferit abia spre final, în Con mortuis in lingua morta, poate cel mai sumbru și deznădăjduit tablou. La un moment dat însă, am oprit pur și simplu discul, reluând imediat ultimul track, Marea poartă a Kievului, pentru că în partea a doua a acestui tablou se aud, cum nu se aud nicăieri în altă parte, clopote de sărbătoare, ingenios sugerate prin decalarea mâinilor, o bijuterie în sine, la care m-am întors apoi zile în șir pentru a-i contempla strălucirea.
Discul Anei Silvestru urmează să fie distribuit în curând și în România, unde pianista a susținut o serie de concerte care au inclus și Tablourile lui Mussorgsky. Deocamdată el poate fi comandat online de la casa de discuri Requiem Records (la acest link) la un preț foarte bun, 36 lei ( plus taxele de transport).
Galerie foto:
Despre Opera 