A apărut numărul pe luna Octombrie al revistei britanice Opera, în care a fost publicată și o corespondență mai amplă de la București, cuprinzând comentariile mele de la Fidelio și Così fan tutte. Sunt practic ultimele producții ale unei epoci cosmopolite la ONB. Nu este un exemplar de colecție doar pentru mine, ci pentru orice iubitor de operă, întrucât numărul curent include multe alte subiecte interesante. Un editorial care citează ultimele declarații ale lui Graham Vick despre accesibilitatea operei, un portret al bas-baritonului Kyle Ketelsen și un interviu cu directorul artistic al ETO (English Touring Opera), James Conway, dar mai ales un foarte interesant material despre istoria vocilor de operă din Australia, din care nu lipsesc faimoasele Nellie Melba sau Joan Sutherland. Cât despre cronicile corespondenților din toată lumea, este momentul în care festivalurile dintre stagiunile de operă au partea leului: Salzburg, Glyndebourne, Bregenz sau Bayreuth (Parsifal în mod special, o operă pe care o așteptăm în curând la Ateneul Român).

Până când veți putea cumpăra ediția tipărită, începând cu 20 Septembrie (ediția electronică este disponibilă deja), un preview relevant pentru noi este cronica celor două spectacole de la ONB, pe care o redau în continuare, tradusă în limba română.

 

România

București

Graham Vick a revenit la Opera Națională București pentru ultima nouă producție a unei stagiuni furtunoase, marcate de conflicte, revolte, anulări de spectacole, decimarea companiei de balet, alungarea lui Johan Kobborg și a Alinei Cojocaru, schimbarea a patru directori interimari și demiterea ministrului culturii. Acest Fidelio a avut o singură reprezentație, pe 1 Iulie, dar a fost una memorabilă.

A fost un Fidelio de o complexitate extremă, într-o traducere atemporală a acțiunii, care a subliniat ideile principale din capodopera lui Beethoven: libertate, iubire, întuneric, lumină și speranță. Spectacolul a început înainte de uvertură, căci porțile de la intrarea principală în clădire erau blocate cu lanțuri și lacăte, iar tineri actori stăteau în fața lor și declamau lozinci protestatare; prin urmare, publicul a trebuit să intre prin ușa laterală.

Nu existau decoruri; scena era larg deschisă către peretele din spate, pe care se vedea un graffiti cu cuvântul „Speranță”. În mijloc, un morman uriaș de haine murdare, așteptând să fie spălate de șapte mașini de spălat. Dialogul a fost mult modificat și tradus în limba română, fiind declamat – de fapt, strigat – de actori plasați în diferite colțuri ale sălii, un concept invaziv dar puternic și convingător; textul cântat a fost redat în germană. Traducerea a funcționat perfect ca o piesă de teatru, dar a redat și latura de oratoriu a operei Fidelio, muzica devenind mai degrabă un comentariu la acțiunea ce avansa prin replicile actorilor. La începutul actului doi, publicul a fost invitat să își pună cagule negre pe cap, pentru a simți și mai intens singurătatea lui Florestan. Într-o țară care a trăit 50 de ani de comunism, Vick a reușit să evite toate clișeele.

Revelația acestui spectacol a fost, fără nici o îndoială, Asineta Răducan, o mezzo-soprană complet necunoscută de la Opera Brașov, care a cântat cu atâta convingere, încât a demonstrat că a fost alegerea perfectă pentru acest rol. În mod surprinzător, a fost extrem de dezinvoltă în tesitura înaltă din „Abscheulicher!”, păstrând idealismul rolului dar, în același timp, fără să renunțe la tonul cald, aproape matern. A fost un succes indiscutabil, care atras aplauze dezlănțuite la final. Dacă acesta a fost punctul forte, să menționăm și aspectul negativ al serii, adică orchestra, care s-a târât, chinuindu-se, prin partitură, fiind condusă fără imaginație de Cristian Mandeal și acoperind vocile în unele locuri. O ușoară consolare a venit din partea corului, omogen și eficient în dinamica lui „O welche Lust”.

Distribuția a fost, în general, bună. Marzelline a fost tânăra Laura Nicorescu, cu o frazare impecabilă, o voce clară și creând un personaj inocent. A fost singura de pe scenă care nu debuta în rol în acea seară. Partener i-a fost Andrei Lazăr, care nu a strălucit prin nimic anume, dar a cântat corect rolul lui Jaquino. Rocco s-a dovedit a fi un regal prin vocea de basso cantante a lui Horia Sandu, foarte bine completată de un personaj pragmatic, dar Pizarro a dezamăgit, căci Valentin Vasiliu a fost ideal ca actor, dar a dat dovadă de limitări vocale. Marius Vlad Budoiu a cântat un Florestan ce părea detașat de tensiunile producției, un personaj plicticos. Cătălin Țoropoc a fost Fernando, cel mai italienizat dintre toți și poate puțin prea verdian pentru acest rol.

Din seria eforturilor instituției de a-și înnoi producțiile, am putut vedea în această stagiune și o coproducție britanică: Così fan tutte în regia lui John Fulljames, de la Garsington (27 și 28 februarie). Montarea a excelat prin veselie și prin efervescența acțiunii. Mozart și în special Così fan tutte au avut parte de montări nefericite în ultimii ani în România, lovite de tradiționalism, plicticoase, cu acțiunea redusă la gesturi operatice clasice. Prin urmare, aceasta a fost o schimbare ca o gură de aer proaspăt.

La fel ca la Garsington, anul trecut, Fiordiligi a fost Andreea Soare; o soprană cu voce mare, frumoasă, strălucitoare, ea nu a dezamăgit, deși a ratat o parte din coloratură și majoritatea trilurilor. Dorabella a fost mezzosoprana rosiniană Oana Andra; dar cea mai puternică impresie în rol a făcut-o Maria Jinga, din distribuția a doua, având-o ca parteneră pe Simona Neagu în Fiordiligi. Andrei Lazăr a fost Ferrando în ambele distribuții și, deși timbrul său dulce a fost câștigător, a pierdut la notele înalte. În ceea ce-l privește pe Guglielmo, Cătălin Țoropoc a fost foarte bun, culoarea dramatică a vocii permițându-i să transmită umorul, dar și deziluzia și tristețea personajului; prin comparație, Daniel Filipescu a fost mai degrabă funcțional în rol. Veriga slabă a fost Don Alfonso: Vicențiu Țăranu a avut o voce obosită și a creat un personaj lipsit de subtilitate în prima seară; în a doua distribuție, Iustinian Zetea a fost mult mai bun vocal (cu excepția recitativelor), dar s-a dovedit un actor neinspirat. Ambele Despine (Cristina Eremia și Florina Ilie) au fost corecte în rol, deși ușor plicticoase vocal. Adrian Morar a dirijat impecabil la premieră, cu multe momente de inspirație, dar mai puțin impresionant a doua zi.

Alexandru Pătrașcu
OPERA, Octombrie 2016

Descrisă de către Daily Telegraph drept „biblia industriei”, revista britanică Opera a fost și este în continuare cel mai important comentator al scenei lirice mondiale din ultimii 65 de ani. Publicația a fost fondată în 1950 de către Lordul Harewood și de atunci acoperă fără rival evenimentele din lumea operei, printr-un amestec de cronici (spectacole, înregistrări, cărți) și analize, plus publicarea calendarelor teatrelor de operă din toată lumea, dar și prin faimoasa rubrică We hear that („Am auzit că”…n.n.). Editori șefi de durată lungă – Harold Rosenthal, Rodney Milnes și (din anul 2000) John Allison – au asigurat continuitatea revistei, iar consiliul editorial include cei mai remarcabili critici de operă din presa britanică. Cu sediul la Londra, publicația dispune de o inegalabilă rețea internațională de corespondenți, acoperind spectacole din întreaga lume.

Galerii foto de la cele două premiere (©GIN Foto/ONB)

Fidelio:

Leonore (Asineta Răducan) și Florestan (Marius Vlad Budoiu) în Fidelio – Opera Națională București, 2016 (r. Graham Vick)

Asineta Răducan a fost revelația anului 2016 în rolul Leonorei.

Acum vreo 6-7 ani, la Opera Națională ușile de la intrare erau legate cu lanțuri.

Fidelio, ONB 2016

O operă despre întuneric și lumină

Fidelio (Andrei Șerban/Sally Jacobs – ROH, 1986)

Graham Vick

Così fan tutte:

Mențiuni legale:

Reproducerea textelor de pe acest site se poate realiza liber, în limita a 300 de cuvinte, sub condiția specificării sursei, cu postarea unui link către blogul Despre Opera pentru continuarea lecturii. Pentru reproducerea integrală a unui articol vă rog să mă contactați pentru obținerea permisiunii.