În acele Vineri și Sâmbătă, 7 și 8 Octombrie 2016, la Ateneul Român
Richard Wagner: Parsifal – Actul I
Dirijor: Christian Badea
Stefan Vinke (Parsifal), Eric Halfvarson (Gurnemanz), Petra Lang (Kundry), Perencz Béla (Amfortas), Marius Boloș (Titurel); Liviu Indricău, Iustinian Zetea (doi cavaleri); Iulia Artamanov, Sidonia Nica, Ionuț Popescu, Adrian Dumitru (patru scutieri); Sidonia Nica (o voce din cer)
Orchestra Simfonică și Corul Filarmonicii „George Enescu”
Dirijorul corului: Iosif Ion Prunner
Corul de copii Radio, Dirijor: Voicu Popescu
Elevi și eleve de la liceul de coregrafie „Floria Capsali” și de la școala „ArtMusic”

Am fost tentat să scriu câteva rânduri despre Parsifal la Ateneul Român încă de luni și marți, când am avut ocazia să asist la ultimele repetiții, apoi vineri, după primul spectacol. N-am fost miercuri la generală, înțelegând să las locul celor tineri, cărora le era dedicată repetiția. Chiar dacă opera trăiește tocmai prin faptul că răsplătește spectatorul tot mai mult cu cât acesta știe mai mult, am avut sentimentul că aș strica surpriza celor care mai aveau de văzut o reprezentație, așa că am amânat până azi să scriu câteva impresii.

În 1932, la Opera Română, George Georgescu dirija premiera operei Parsifal într-o producție originală, cântată în limba română (așa era pe-atunci), pe un libret tradus de Alfred Alessandrescu. Simt nevoia să parafrazez primele rânduri ale cronicii din Adevărul, scrisă la vremea aceea de Theodor Simionescu-Râmniceanu sub pseudonimul Sym, înlocuind doar numele dirijorului:

A făcut-o și pe asta d. Badea! Parsifal la noi!

Merit mare, pe care desigur că nici adversarii săi cei mai pismuitori nu i-l vor putea știrbi.

Mulți ani de zile, această catedrală sonoră a artei wagneriene a silit pe credincioșii ei să facă lungi și costisitoare pelerinagii la Bayreuth – un fel de Mecca sau Ierusalim al wagnerismului.

Cuvinte mari? Da, cu siguranță, în 1932. Îmi imaginez foarte bine o fosă destul de strâmtă la Teatrul Național, o orchestră de dimensiuni reduse, departe de cerințele numerice ale partiturii lui Wagner,  ceea ce făcea ca sunetul să se stingă repede, de unde și singurul reproș al lui Sym, legat de tempii „mai repezi decât cei îndătinați”.

Dar azi? Îndrăznesc să afirm că aceste cuvinte sunt adevărate în ceea ce privește concertul spectacol de la Ateneu. Christian Badea a fost omul orchestră, ocupându-se și de organizarea evenimentului și preluând nu doar conducerea orchestrei, ci și rolul de regizor.

Cum a fost? A fost o poveste, pe care găsesc potrivit s-o istorisesc mai degrabă decât să-i fac o cronică standard.

Sala s-a scufundat în întuneric complet pentru câteva zeci de secunde, până când tot freamătul așteptării primului sunet s-a potolit cu totul. Apoi s-au aprins doar lămpile de pe pupitrele instrumentiștilor și Preludiul operei, da, acel tulburător amestec de laitmotive eroice și mistice pe care le vom auzi apoi reluate în tot restul serii, a început să inunde auditoriumul aflat într-o intimitate de congregație care chiar asista la o slujbă la lumina lumânărilor. Gurnemanz își începe rolul de pe o platformă instalată pe avanscena din dreapta, în timp ce Amfortas, Kundry și Parsifal își fac pe rând intrarea în capătul opus din stânga scenei, pe o platformă similară. Eric Halfvarson își cântă rolul cu autoritate dublată de serenitate: e încarnarea lui Gurnemanz. O voce rară, cu o profunzime de bas autentic: întunecată de la natură, devenind amenințătoare, eroică, sau tandră la comandă, instantaneu. Dicția e perfectă. Acest om obișnuit să proiecteze sunete în forță peste patru mii de oameni la Metropolitan găsește la Ateneul Român locul ideal pentru a face din rol o creație epică. Monologul lui Gurnemanz din primul act, atunci când le povestește cavalerilor drama lui Amfortas rănit de vrăjitorul Klingsor și explicând-o pe Kundry, este unul dintre marile momente ale istoriei operei și rămâne antologic pentru serile de la Ateneu (și cele de anul trecut și cele de acum). Greu de uitat intonațiile lui Halfvarson, disperarea cu care strigă pierderea suliței sfinte în mâinile vrăjitorului.

Petra Lang e un lux: Kundry are puțin de cântat în primul act și practic nimic în ultimul (de altfel, anul trecut, când Christian Badea a prezentat actul III, personajul a fost interpretat de Maia Morgenstern), abia în actul II rolul de soprană dramatică are cerințe diabolice. Dramatic, Lang a fost perfectă, muzical însă, a afișat mai degrabă un timbru liric, un pic înfundat (ingolat, cum se zice în jargonul italienizat al operei), dar n-a contat, a fost oricum foarte credibilă.

Nici rolul titular nu e foarte întins, însă apariția lui Stefan Vinke a fost de efect, precedată de scutierii care aduceau în fața lui Gurnemanz lebăda rănită, o balerină desprinsă din Lacul lebedelor, de o frumusețe diafană.

După Gurnemanz, următorul rol important din acest prim act este cel al lui Amfortas. Bèla Perencz a făcut o impresie foarte bună anul trecut în actul III. Acum a depășit-o. Lamentoul lui Amfortas din finalul actului a cutremurat prin acel Erbarmen! Erbarmen! pustiit, aruncat cu disperare spre public, a descătușat practic atmosfera cu ultimul argument al unei pledoarii wagneriene, într-o sală în care mulți abia descopereau un adevărat univers.

În zona simbolurilor, producția a fost generoasă și atașantă. Copiii reprezentau inocența, ei au dezvăluit Graalul, pe un pod metalic instalat deasupra orchestrei. O imagine cu totul diferită de cea tradițională, a unor coriști germani bine hrăniți, îmbrăcați în zale. Iar Ateneul a devenit templul cavalerilor la propriu, cu bolta strălucind și cu fresca istorică iluminată secvențial, pentru că, nu-i așa?, în Monsalvat „timpul devine spațiu”…

Orchestra cu efectiv complet, obișnuită să livreze un sunet simfonic, a fost pe scenă etalând o forță uimitoare. Acustica rotundă a Ateneului a avut măcar o parte din ceea ce Wagner urmărea la Bayreuth atunci când se hotăra să acopere fosa: fuziunea timbrelor instrumentelor. Corul, sau mai bine zis corurile au cântat din toate zonele clădirii, din foaier, din culoarul circular din auditorium, de pe scări, cu efecte acustice neașteptate și cucerind publicul. Christian Badea a galvanizat totul, cu multă voință impusă tuturor, dar cu eficiență și siguranță. Imaginați-vă că un cor amplasat la câțiva zeci de metri sub spectatori trebuie dirijat în avans printr-o cameră de luat vederi, pentru a da timp sunetului să ajungă apoi în sală, sincronizat cu acompaniamentul orchestrei.

Cel mai benefic efect al acestei deschideri de stagiune de la Ateneu, devenită brusc evenimentul muzical al anului 2016, este convertirea imediată a zeci de spectatori în wagnerieni, ca după o revelație. Dacă acest experiment va continua, atunci România ar putea avea un peisaj operatic civilizat. Dacă nu, atunci vom rămâne în letargia obișnuită, până data viitoare, când vom fi și mai mulți cei care vom dori ca Wagner să fie pus la locul lui și în cultura românească.

Galerie foto (© Dragoș Cristescu):

Christian Badea – Parsifal, Ateneul Român, 2016

Christian Badea (Foto: Dragoș Cristescu)

Christian Badea

Parsifal la Ateneul Român

Parsifal la Ateneul Român