Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

„Parsifal” în România. O tradiție firavă


Un articol publicat în programul de sală al evenimentului muzical al anului: Parsifal, Actul I – Ateneul Român, însă cu mai multe completări, aici, pe blog. Programul poate fi descărcat în format electronic de la acest link.

coperta-program-parsifal

Parsifal în România. O tradiție firavă

Dacă titluri precum Lohengrin sau Tannhäuser se regăsesc în stagiunile lirice românești de-a lungul timpului, Parsifal și ciclul Inelul Nibelungului au fost rar abordate în România.

Eduard Wachmann, fondatorul

Un prim mare promotor al compozițiilor lui Wagner a fost Eduard Wachmann, un adevărat deschizător de drumuri. În 1866 (22 Aprilie), dirijează un concert în onoarea principelui Carol I. Era abia al doilea din capitala României realizat de o orchestră românească. S-a dovedit a fi un gest foarte inspirat, întrucât, doi ani mai târziu, un comitet de donatori condus de Carol I (care contribuie cu suma de 300 de galbeni) face posibilă crearea Societății Filarmonice Române (11 Mai 1868). Conducerea Societății îi este încredințată lui Eduard Wachmann, care prezintă în premieră în țara noastră o serie de 150 de concerte ale marilor compozitori ai vremii, până la dispariția sa, în anul 1909. Wagner ocupă primul loc în preferințele lui, cu 29 de apariții în programele acestor concerte (urmat de Beethoven, cu 22, după cum notează scrupulos Mihail Poslușnicu în Istoria musicei la români, publicată în 1928). Criticul muzical R.P. Ricot comentează în ziarul Epoca pe marginea unui concert simfonic din 22 Februarie 1898, în care fusese prezentat un fragment orchestral din actul III din Parsifal: „Execuția orchestrală a fost ireproșabilă și impresiunea produsă indescriptibilă.”

Eduard Wachmann

Eduard Wachmann

E un început mai mult decât încurajator, Wagner era încă în viață și muzica lui era supusă tuturor judecăților, nefiind încă acceptată oriunde în lume, așa cum este astăzi. Wachmann visează să-l aducă pe Wagner la București și înființează, după modelul german, o „Societate Wagner” (activă între anii 1884 și 1898) pentru finanțarea evenimentelor legate de muzica autorului Inelului Nibelungului. Opera Parsifal se afla sub interdicția de a fi cântată în afara Festivalului de la Bayreuth pentru o perioadă de 30 de ani de la dispariția compozitorului.

Cronica unui concert dirijat de Eduard Wachmann (Epoca, 24 Februarie 1898)

Cronica unui concert dirijat de Eduard Wachmann (Epoca, 24 Februarie 1898)

1915 – George Enescu, spiritul muzicii

Prima abordare consistentă a operei Parsifal îi aparține, nesurprinzător, lui George Enescu, un adevărat motor al vieții muzicale românești. Preferința lui pentru muzica lui Wagner este nedisimulată, rămânând celebră butada: „Și când ne gândim că, în loc de toate acestea, trebuie să înghițim iarăși și iarăși veșnicul Bal mascat, indecentul Rigoletto și inevitabila Traviata și alte fosile!”, opusă aprecierii sale pentru „supraomenescul Wagner”.

Romulus Vrăbiescu, primul Parsifal român (aici în Lohengrin)

Romulus Vrăbiescu, primul Parsifal român (aici în Lohengrin)

Așadar, o primă dată istorică: 8 Martie 1915. George Enescu prezintă la Teatrul Național, în premieră, actul III al operei Parsifal. Baritonul Jean Athanasiu (Amfortas), tenorul Romulus Vrăbiescu (Parsifal, dar și viitorul Lohengrin de la premiera din 1921 a noii companii Opera Română) și basul Edgar Istraty (Gurnemanz) cântau rolurile principale, susținuți de Orchestra Ministerului Instrucțiunii Publice, corul Societății Muzicale „Carmen” și corul „Domnița Bălașa”. Incidentele n-au lipsit: maestrul de cor Dumitru Chiriac se îmbolnăvește în preajma repetițiilor, apoi Vrăbiescu devine și el indisponibil, astfel încât însuși Enescu va cânta rolul lui Parsifal la repetiția generală, dirijând în același timp. Totul se termină însă cu bine și concertul are loc, cu mare succes, în prezența familiei regale. Ziarul Adevărul publica o cronică entuziastă semnată de Emil D. Fagure: „Orchestra Ministerului Instrucțiunei a lucrat cu o râvnă și o amploare cari arătau că e gata pentru marile cuceriri muzicale”, sau „Cei trei tineri cântăreți, așezați la dreapta și la stânga lui Enescu, având în spate falanga Orchestrei Ministerului și a Corurilor, ne-au apărut eri ca o splendidă făgăduială pentru o Renaștere a Operei române. Familia regală și d. ministru al instrucțiunei i-a ascultat și i-a putut aprecia ca și publicul”. Succesul este imediat și publicul cere o nouă reprezentație, programată pentru 12 Martie, o nouă reluare având loc pe 10 Aprilie.

În aceeași cronică, criticul constata: „Ceea ce a sporit considerabil impresiunea a fost că și cei trei soliști pentru rolurile de bas, bariton și tenor au fost recrutați printre cântăreții noștri”.

Cronica de la concertul cu Actul III al operei Parsifal din 1915 (Adevărul, 10 Martie 1915)

Cronica de la concertul cu Actul III al operei Parsifal din 1915 (Adevărul, 10 Martie 1915)

Nu este vorba de o mândrie patriotică exagerată: România se afla în ultimul său an de pace, înainte de a intra în Primul Război Mondial, care făcea deja ravagii în Europa, împiedicând mult călătoriile artiștilor prin lume. Ceea ce făcea ca un subtitlu al cronicii muzicale anonime din almanahul Calendarul Minervei 1916 să deplângă: „seceta de «celebrități străine» și belșugul de celebrități românești”; însă critica plasa acest concert printre cele mai importante evenimente muzicale ale anului 1915.

Cronica de la concertul cu Actul III al operei Parsifal din 1915 (Calendarul Minerva, 1916)

Cronica de la concertul cu Actul III al operei Parsifal din 1915 (Calendarul Minerva, 1916)

Neutralitatea României era însă disputată de toate alianțele angajate în conflict, astfel încât acest aparent minor concert ajunge să fie dezbătut în presă inclusiv în planul propagandei politice. Simbolurile multiple ale lui Parsifal fiind revendicate ca un semn al războiului antirusesc de către grupurile de influență pro germane, presa românească răspundea prompt cu interpretarea pacifistă a operei lui Wagner.

Pamflet apărut în 1915 în legătură cu Parsifal

Pamflet apărut în 1915 în legătură cu Parsifal

1932 – George Georgescu, iluministul interbelic

În 1922, dirijorul George Georgescu este numit la conducerea Filarmonicii bucureștene. Timp de douăzeci de ani, se poate vorbi de o epocă de înflorire incredibilă a instituției, în care numeroși muzicieni de calibru sunt invitați să cânte alături de orchestra Filarmonicii. Wagner ocupă un loc important în programul artistic, muzica lui fiind interpretată în peste 60 de concerte, 12 dintre acestea fiindu-i dedicate exclusiv, sub titlul de „Festival Wagner”. Preludiul lui Parsifal s-a cântat de cinci ori la Ateneu, dar impresionantă este lista de dirijori invitați care au abordat repertoriul wagnerian în acești ani: Pietro Mascagni (care a prezentat, în 1927, uvertura la Die Meistersinger von Nürnberg), sau provenind din tradiția muzicală germană: Felix Weingartner (1926), Hermann Scherchen (1926, 1927), Erich Kleiber (1930), Karl Elmendorff (1930, 1931, 1938), Clemens Krauss (1931), Franz von Hoesslin (1937, 1940), Wilhelm Buschkotter (1941), Herbert Albert (1941), pe lângă maeștrii români Ionel Perlea, Alfred Alessandrescu, Ion Nona Ottescu și, desigur, George Enescu (repetând demersul din 1915, de data aceasta cu actul II din Siegfried, în 1936).

De la stânga la dreapta: Alexandru Theodorescu, Alfred Alessandrescu, George Enescu, George Georgescu

De la stânga la dreapta: Alexandru Theodorescu, Alfred Alessandrescu, George Enescu, George Georgescu

Anii interbelici sunt agitați politic, iar Wagner este confiscat în Germania de către naziști. În România, subiectul Parsifal este invocat în articole ample scrise de Mircea Eliade (1938) sau Nichifor Crainic (1924), ce deplâng criza civilizației, în căutarea unui salvator, găsind argumente ideologice în opera lui Wagner pentru propriile lor retorici. Personalitatea lui Wagner și creația sa sunt analizate estetic de Tudor Vianu (Filosofie și poesie, 1943), dar cel mai semnificativ din punct de vedere muzicologic este volumul lui Emanoil Ciomac, Viața și opera lui Richard Wagner, apărut în 1934 (reeditat în 1967)  și prezentat în mai multe conferințe publice ale autorului.

15 Octombrie 1932 este data la care are loc premiera spectacolului Parsifal la Teatrul Național, unde funcționa în perioada interbelică și Opera Română. Pentru prima dată este prezentată integral capodopera finală a lui Wagner, o producție românească rămasă singulară până în zilele noastre.

Mai întâi apare zvonul că Parsifal va fi prezentat în Vinerea Mare, dar nu se adeverește, există apoi o repetiție generală în Iunie 1932. Alfred Alessandrescu traduce în limba română libretul și conduce repetiția generală, în care apar Gheorghe Folescu (Gurnemanz) și Maria Cojocăreanu-Simoniu (Kundry). Interesante sunt opiniile din epocă legate de înțelegerea operei lui Wagner, pe care le consemnează criticul muzical Theodor Simionescu-Râmniceanu (sub pseudonimul Sym, în cotidianul Adevărul): „Ceia ce credem că direcțiunea operei ar trebui să facă din toamnă, mai înainte de a da Parsifal, pentru a-și atinge mai sigur scopul ce-l urmărește de-a încerca o educație wagneriană la noi, este să-l dea mai întâi act cu act – drept oratoriu – în mai multe concerte simfonice. Ar înlesni astfel publicului o mai ușoară pătrundere a admirabilei partituri, aceasta fiind foarte greu de înțeles, chiar și de muzicieni, numai de la prima ascultare.”

Reportaj de la repetițiile cu Parsiflal la Opera Română București (Adevărul, 18 Iunie 1932)

Reportaj de la repetițiile cu Parsiflal la Opera Română București (Adevărul, 18 Iunie 1932)

Spectacolul are loc însă în toamnă, cântat în limba română, și este dirijat de George Georgescu, corul fiind pregătit de Robert Rosensteck. Regia îi aparține basului Sigismund Zalevschi (cunoscut mai mult sub numele de Zaleski), devenit regizor la Opera Română. Pictorul și scenograful Victor Feodorov realizează decorurile.

George Folescu, Sigismund Zalevschi şi George Niculescu Basu (1933)

George Folescu, Sigismund Zalevschi şi George Niculescu Basu (1933)

Biografiile celor doi sunt comune, ambii fiind născuți în Imperiul Țarist (la Bălți, în Basarabia, respectiv la Odesa). Istoria îi aduce în România, devenind celebri. Zalevschi încheia la București o carieră muzicală importantă (cu prezențe la Scala și Mariinski, în rolul devenit emblematic pentru el, Boris Godunov). Feodorov, alungat de revoluție din Rusia, se consacră scenografiei la Teatrul Național, devenind apoi directorul tehnic al Operei Române. Va fi deportat după război și va sfârși într-un lagăr de muncă din Siberia, la Norilsk, în 1948.

Scenografie realizată de Victor Feodorov pentru Turandot, piesa de teatru a lui Carlo Gozzi, la Teatrul Național

Scenografie realizată de Victor Feodorov pentru Turandot, piesa de teatru a lui Carlo Gozzi, la Teatrul Național

Distribuția îi cuprinde pe artiștii vremii de la Opera Română: Nicu Apostolescu (Parsifal), Alexandru Lupescu (Amfortas), Maria Cojocăreanu-Simoniu (Kundry) și Gheorghe Folescu (Gurnemanz). Cronicile sunt entuziaste, același Theodor Simionescu exclamând: „A făcut-o și pe asta d. Georgescu! Parsifal la noi! Merit mare, pe care desigur că nici adversarii săi cei mai pismuitori nu i-l vor putea știrbi”. Probabil că sala Teatrului Național nu oferea cea mai bună acustică unei orchestre subdimensionate față de cerințele partiturii wagneriene, astfel încât dirijorul apelează la tempi mai rapizi, ceea ce-l face pe criticul muzical să observe că „interpretarea inculcată ansamblului de d. Gergescu a colorat-o cu nota specifică sufletului românesc, luând unii tempi mai repezi decât cei îndătinați. Nu am vrea însă să fim rău înțeleși și să ni se ia această remarcă drept o imputare stilistică”. Regia și scenografia sunt mai puțin apreciate, pentru ceea ce părea a fi avut o inspirație rusească mai degrabă decât germană, însă trebuie amintit faptul că Feodorov era un scenograf modern, care începuse să introducă încă din perioada interbelică simbolistica în picturile sale, în detrimentul reprezentării realiste obișnuite. Succesul este însă mare, spectacolele se reiau de mai multe ori, la unul dintre acestea, în Decembrie, fiind prezenți în sală și membri ai familiei regale (4, 12 Decembrie). Cu această producție, Opera Română ajunge să dețină un repertoriu wagnerian impresionant: Parsifal, Lohengrin, Tannhäuser și Tristan und Isolde, toate prezentate într-un singur sezon (1933/1934).

Cronica de la premiera operei Parsifal din 1932 (Adevărul, 18 Octombrie 1932)

Cronica de la premiera operei Parsifal din 1932 (Adevărul, 18 Octombrie 1932)

Epoca postbelică

După război, Wagner este mai puțin abordat, iar Parsifal aproape deloc. Abia pe 12 Martie 1974, la Sala Radio, Ludovic Bacs dirijează un concert cu fragmente din Parsifal (Actul II), în care Orchestra Națională Radio și Corul de femei Radio condus de Nicolae Vicleanu însoțesc o distribuție din care fac parte: Magdalena Cononovici (Kundry), Cornel Stavru (Parsifal) și Gheorghe Crăsnaru (Klingsor).

Secolul XX se încheie în România cu doar patru abordări ale capodoperei lui Wagner. Ultima dată este în 1998, la Festivalul Enescu, în concert. În ciuda unui afiș internațional de foarte bună calitate (Orchestra Simfonică din Köln condusă de Günter Neuhold și o distribuție care-i includea pe Gary Lakes, Bernd Weikl, Uta Priew, Matti Salminen), nu reușește să rețină spectatorii în sală până la sfârșit,  publicul părăsind Sala Palatului în grupuri mari, la fiecare pauză.

Secolul XXI

Ajungem astfel și la concertul din această seară, după ce, în 2015 (14, 15 Mai), Christian Badea conducea Orchestra și Corul Filarmonicii „George Enescu” în actul III din Parsifal. O reușită care atrăgea atenția presei muzicale internaționale: „o experiență imersivă care a produs efecte auditive și vizuale extraordinare”, un „concert neobișnuit și impresionant” (Opera Magazine, Septembrie 2015).

Cronica de la concertul cu Actul III al operei Parsifal din 2015 (Opera, Septembrie 2015)

Cronica de la concertul cu Actul III al operei Parsifal din 2015 (Opera, Septembrie 2015)

Pe Stefan Vinke (Parsifal), Eric Halfvarson (Gurnemanz) și Béla Perencz (Amfortas), care au cântat atunci, îi vom reîntâlni și în această seară. Lor li se adaugă  cea mai recentă Isolde de la Bayreuth, Petra Lang. Reprezentația din 2015 a fost un semiconcert, al cărui concept este continuat și acum. De fapt, succesul din 2015, atât de public, cât și de critică, face ca proiectul „Parsifal” de la Ateneul Român să continue, cu speranța unei reprezentații integrale în viitorul apropiat.

Galerie foto — Parsifal, Ateneul Român 2015 și 2016:

2 comentarii la “„Parsifal” în România. O tradiție firavă

  1. Pingback: Începe Festivalul Enescu 2017. Povestea celor 60 de ani | Despre Opera

  2. Pingback: Începe Festivalul Enescu 2017. Povestea celor 60 de ani | Alexandru Pătraşcu – Romania 24

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Octombrie 14, 2016 de în Muzica, Nou și interesant, Premieră, Presă, Spectacole, Teatru şi etichetată , , , , , , , , , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.455 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: