Pe 8 Decembrie, ONB organizează a treia gală din ultimele trei luni, de data aceasta cu ocazia aniversării a 95 de ani de la „instituționalizarea” Operei Române. În loc să utilizeze bugetul pentru a găsi o soprană de valoare pentru premiera Luciei di Lammermoor, producția extraordinară a lui Andrei Șerban, managementul interimar mai cheltuie niște bani aiurea pe o gală, invitând-o pe Anita Hartig să cauționeze lipsa de fond a stagiunii de toamnă, marcată de premiere dubitabile (Văduva veselă și Il barbiere di Siviglia). Într-un astfel de context, ce înseamnă această gală? Royal Opera House a început să fie finanțată de stat abia în 1946. Nu cunosc nici o gală care să celebreze la Covent Garden o subvenție publică.
Sigur că, în regimul comunist, orice etatizare era interpretată politic în mod exagerat, ca și cum ar fi fost un eveniment epocal. O dovadă este și finalul îndoielnic al filmului Darclée (1961, regia: Mihai Iacob), din care ai putea crede că înainte de etatizarea Operei Române n-ar fi existat artă lirică pe plaiurile românești.
Și totuși, chiar Darclée, de unde a aflat ea că există o artă care se numește Operă? Discuri nu existau, iar ea n-a crescut la Milano sau Londra, ci la Brăila (s-a născut acolo, în 1860). Sau Elena Teodorini (născută în 1857, la Craiova), unde a auzit ea arii de operă care să-i placă atât de mult încât să vrea să devină soprană?
În secolul XIX, trupe de operă italiene, franțuzești sau germane ajungeau în Principatele Române, fie în tranzit către Rusia, fie încercându-și norocul chiar aici, în Balcani. Opera este o artă falimentară din punct de vedere economic, pentru că are de hrănit multe guri pentru a produce un spectacol: orchestră, cor și abia la sfârșit soliștii și dirijorul; banii din vânzarea de bilete nu ajung. De aceea, o companie independentă dădea faliment de regulă după ce încheia stagiunea. În Occident, Opera era sprijinită de aristocrație, prin donații, sau chiar de casele regale, astfel încât se mai ajungea la un break even în contabilitatea impresarului care conducea un teatru de operă (de obicei închiriat sau chiar cesionat de stat pe o perioadă contractuală).
Cam așa se întâmplau lucrurile și pe la noi, copiind modelul apusean. Un exemplu e hatmanul moldovean Alecu Roset care, în anul 1837, plătește un avans de 800 de galbeni impresarului italian Domenico Castiglia, prin care acesta din urmă se obligă să prezinte o stagiune cu 37 de spectacole muzicale. Stagiunea n-a avut loc pentru că ceilalți boieri rugați să contribuie și ei cu bani au fost de părere că trebuie să se cânte și în limba română și să fie prezentate și vodeviluri românești. E doar unul dintre multe scandaluri între artiștii români și cei străini.
Cât despre subvenții de stat, merită amintită trupa doamnei Marie Thérèse Frisch care, în drum spre București, se oprește la Iași ca să dea câteva reprezentații cu Norma, Lucrezia Borgia, Muta di Portici și Robert le Diable. Cronica din Albina Rominească (Nr. 11, pag. 44, din Feb. 1842) de la Norma e foarte amuzantă:
Interpreții „s’au învrednicit cu aplausuri sunătoare, mai ales în frumosul Duo: «vezi o Normă cum oftează» cântat de Madama Stelten, în rolul Norma și Madama Bahni în acel de Adalgița”.
Succesul este atât de mare, încât guvernul Moldovei îi acordă doamnei Frisch o subvenție de 1.000 de galbeni pentru a rămâne la Iași, în schimbul prezentării unei stagiuni care să conțină șase opere pe lună. Dacă ne uităm azi în programul Operei Naționale Iași, cred că șase spectacole pe lună reprezintă o ștachetă foarte înaltă. La București, la fel. Ce stagiune a prezentat Madame Frisch în 1842? Iat-o, cu cele 22 de titluri (nici ONB și nici ONRI sau Opera din Cluj nu au atâtea titluri în repertoriul unui singur sezon):
Norma, Romeo și Julietta, La sonnambula, Le Maçon, Le serrurier (Auber), La straniera, La Muta di Portici, L’elisir d’amore, Guillaume Tell, Jean de Paris, Le Barbier du village, Otello (cel de Rossini, desigur), Puritani, Lucrezia Borgia, Marino Falliero, Robert le diable, La Juive, Le bal masqué (cel de Auber), Lucia di Lamermoor, Robin des bois și Belisario.
În aceste condiții, emulația era enormă: odată cu pașoptismul, eliberarea națională etc., toate aspirațiile occidentale au avut în teatrul liric o corespondență importantă. Evident, apar și trupele românești de operă și, pe măsură ce ne apropiem de secolul XX, se consolidează și ideea de Operă Română, sprijinită de monarhie și de intelectualitate, primele demersuri pentru înființarea companiei aparținând unei figuri legendare, George Ștefănescu, dar care intra în faliment destul de des. Departe de a însemna o rușine însă. Marele dirijor Thomas Beecham era în Anglia unul dintre cei mai mari animatori ai operei și compania sa instalată la Covent Garden intra în faliment cu regularitate la finalul fiecărei stagiuni.
Dar dacă e să vorbim de instiuționalizare, atunci o primă dată importantă este 1877, când prin Legea teatrelor se înființa Teatrul Național cu secție de operă. Din 1885 s-au folosit afișe cu Opera Română. În același an, la București era invitată să cânte în La traviata nimeni alta decât Adelina Patti.
Deci, dacă e de sărbătorit ceva, atunci anii 1877 și 1885 sunt mai importanți din perspectiva instituționalizării decât aniversarea primei chenzine din 1921.
În 1896, Opera, găzduită de Teatrul Național, primea o subvenție anuală de 60.000 de lei aur. O mică avere cu care puteau fi plătite ca soliste și Haricleea Darclée și Elena Teodorini, ce apăreau în aceeași stagiune în anul 1899. Implicarea casei regale mergea până la prezentarea unei opere al cărei libret era scris de regina Elisabeta (Carmen Sylva): Neaga, pe muzica unui anume Ivar Halström.
Opera Română exista în regim de antreprenoriat. Primea subvenție și sediu de la stat, dar nu i se acopereau toate cheltuielile. Pentru asta, managerii se luptau să aducă public la spectacolele de operă, astfel încât în stagiunea 1901-1902 repertoriul cuprindea 17 titluri: Lohengrin, Carmen, Lucia di Lammemoor, Il barbiere di Siviglia, La traviata, Rigoletto, Aida, Norma, La Gioconda, La Juive, Il trovatore, Les Huguenotes, La bohème, Pagliacci, Faust, Tosca și Puritani. În stagiunea 1902-1903, venea la București Luisa Tetrazzini, iar în stagiunea 1906-1907, Giuseppe de Luca, imenși artiști ai vremii.
Cât despre prețuirea marilor artiști, e un moment bun să ne amintim că Haricleea Darclée, soprana care a creat rolul Tosca, a murit fără o lețcaie, în Hotelul Bratu (azi Grivița), în 1939. N-a avut bani nici de înmormântare. I-au plătit-o italienii, din respect pentru serviciile aduse operei. Pe români i-a durut poate în suflet, dar buzunarele lor au rămas neatinse. Cu o excepție: George Enescu, cel care-i plătea hotelul.
Nici vorbă ca „instituționalizarea” de la 1921 să fi întemeiat ceva. E doar un detaliu. Pentru acel sezon, s-a ajuns la decizia de a se finanța integral activitatea Operei de la bugetul de stat. Spectacolul de deschidere a fost Lohengrin, care alterna cu La bohème. Echipa artistică era adusă din străinătate: maestrul de cor era străin, coregraful era rus (Boris Romanov), regizorul era austriac (Adalbert Markovsky) iar dirijorul… a fost adus de la Paris: George Enescu. Așa de bine au fost primiți de „colectivul” Operei din vremea aia, încât bietul Enescu n-a mai pus piciorul în Operă după acea premieră. E prima și ultima sa apariție în fosa focarului de cultură națională numit Opera Română.
Cronica din Adevărul a premierei cu Lohengrin din 1921 nu vede nimic epocal în eveniment și nici în context. E doar o deschidere de stagiune reușită. Epocal văd doar sindicaliștii.
Opera Română producea deficit bugetar atât de mare și de necontrolabil, încât, după câteva sezoane, statul a încetat s-o mai finanțeze integral, compania întorcându-se la un regim de antrepriză. Pentru a fi apoi iarăși preluată de stat și devenind ceea ce este acum.
Despre Opera 
Foarte interesant articolul. Credeam ca institutia s-a oficializat in anii 50, odata cu constructia cladirii. Probabil ca daca nu ar fi venit comunismul, mecenatul muzical era si la noi un lucru normal in ziua de azi. Iar traducerea lui St. O. Iosif este excelenta.
ApreciazăApreciază
Pai e foarte simlu sa trantesti repede o gala ca sa mai umpli golul lipsei de spectacole. Isi gasesc usor scuza ca pregatesc doua premiere, baletul Tricornul/Amorul vrajitor si inca neanuntata Lucia… din ianuarie, cu care vor ocupa scena, ca spatii de repetitii nu au si nici macar dupa repetatele renovari nu au putut fi create. Pe de alta parte, dupa cum bine ai spus, Opera este o institutie fundamental falimentara, o gaura neagra, care consuma mai mult decat produce, motiv pentru care e mai rentabila daca nu functioneaza sau merge la „cote de avarie” decat cu „motoarele turate”. Stiu ca suna sadic, dar atata vreme cat biletele la spectacol sunt inca ieftine nu e nici o sansa sa se stranga o suma suficient de importanta de pe urma publicului, chiar cu sali pline; sala e relativ mica, deci nici in numar nu stam foarte bine. S-a creat un cerc vicios sau o spirala a mortii – nu sunt destui bani sa aduci solisti de inalta clasa decat cel mult sporadic, deci nu poti pune preturi mai mari la bilete ca nu va veni nimeni, asa ca nici bani nu ai cum strange. Romania e singura sau una din foarte putinele tari in care finantarea muzicii clasice se face in proportie de peste 90% din fonduri publice iar acest lucru nu are cum sa stimuleze nici calitatea, nici creativitatea, nici concurenta. Se salveaza unele aparente, unii se mai fac ca fac cate ceva, iar publicul e pacalit cu maruntisuri. Nu sunt un nostalgic al comunismului, dar atunci aveam 8 spectacole pe saptamana, cu 2 matinee sambata si duminica si 6 spectacole de seara, cu peste 20 de titluri in repertoriu. Acum nu sunt nici 8 spectacole pe luna, si acelea discutabile, iar costurile sunt de cel putin 4-5 ori mai mari. Si nici acum nu s-a inteles faptul ca e mai rentabil sa aduci invitati pentru un pachet de minimum 3-4 spectacole decat pentru unul singur (vezi Barbiere…; pe un model similar, cu 2 distributii diferite, in alte teatre se fac 8-12-16 spectacole, uneori in zile consecutive, alteranand cele 2 distributii, model prezent la Budapesta sau la Barcelona, dar si in multe teatre din Italia). Si nu ar fi foarte grav faptul ca se reia o productie deja prezentata in alta parte, se poarta si asta pentru ca reduce mult costurile, dar mi se pare cam exagerat sa reiei niste productii de 20-30 de ani (daca nu ma insel, Lucia a fost prezentata la Paris in 1985 si a avut reactii destul de amestecate, cu multe referinte negative; Indiile galate s-au prezentat tot la Paris prin 2000 si s-au filmat in 2002). Nici asta poate nu ar fi foarte rau, dar daca acolo cei ce nu au fost incantati de productie au avut macar consolarea unui platou muzical de calitate, pe cand la ONB sunt extrem de slabe sanse sa se ofere unul similar.
ApreciazăApreciază
Lucia a avut premiera la Paris în 1995
ApreciazăApreciază
1995-2017 = 22 de ani. Deja o piesa „vintage”, de colectie. Dar hai sa reciclam, sa nu risipim resursele planetei!!!!
ApreciazăApreciază
Turandot de la Met (Zeffirelli) a avut premiera în 1983, la Scala.
Iar Lucia lui Șerban se joacă și stagiunea asta (ultima) la Paris.
Faptul că se poate vedea și în România e o o bucurie.
Sunt sătul de producțiile foarte vechi și foarte proaste de pe la operele din țară.
ApreciazăApreciază
Turandot al lui Zeffirelli a avut premiera in 1983 la Scala, iar Met-ul l-a preluat imediat, existand o filmare din 1987 (daca nu ma insel), cu Eva Marton si Domingo. Si se reprezinta in continuare, de acord. Dar NU l-a preluat nimeni dupa 20-si-ceva de ani. Doar ONB a preluat, dupa multi ani, si si-a batut joc de ele, productiile vechi de la ROH cu Cav/Pag si Fledermaus.
Cat despre productia lui Serban, eu unul consider – nefiind un fan al lui – ca „bucuria” e foarte relativa. N-am inteles insa ce legatura are cu „productiile proaste din tara” – eu nu am facut referire la ele. Voiam doar sa zic ca, daca se pune de o noua productie, ar fi de dorit sa fie una noua sau sa fie una relativ recent prezentata prin alte parti, nu una de peste 20 de ani si foarte controversata. Faptul ca inca se da la Opera din Paris poate fi un motiv de glorie, dar mie nu mi se pare si un criteriu de valoare, sunt multe productii intens dezavuate de public si de critici care s-au tot reluat acolo, dar lumea vine in primul rand sa vada muzicienii / cantaretii si in al doilea rand productia – practic oamenii „suporta” o productie proasta (sunt nenumarate) ca sa vada artistii, dar ma indoiesc ca ONB are capacitatea sa ne ofere garnituri artistice suficient de puternice ca sa ne faca sa trecem peste minusurile productiei.
ApreciazăApreciază
Nu mai suport discuția despre reluările lui Șerban. Mă lasă rece ce credeți despre asta, despre valoarea producțiilor lui șamd.
ApreciazăApreciază
[…] (pentru simplul fapt că ar fi o demagogie, ele costă de zece ori mai mult). Nu vreau să mai văd gale și triumfuri ale mediocrității. Nu vreau să mai văd cum artiștii de valoare sunt alungați de […]
ApreciazăApreciază
Un update dupa gala.
In primul rand mi s-au parut emblematice „chiftelele” date „cu sos” de Secretarul de stat in Ministerul CULTURII [!!!] in discursul inaugural – desi a fost taxat public pentru una (se vede nivelul de cultura cand nu stii nici macar sa pronunti corect numele compozitorului RICHARD WAGNER), au fost in realitate vreo 3, care ne arata cam la ce nivel se afla chiar cei ce pastoresc cultura.
In al doilea rand am apreciat prezenta frumoasa si stralucitoare dar fara ostentatie a Anitei Hartig, care a aratat – prin contrast – nivelul la care sunt ceilalti solisti ai ansambului, cu prestatii vocale relativ corecte, dar modeste si neinteresante, de nivel provincial (un amic din strainatate, care a urmarit gala pe internet, s-a aratat deranjat de nivelul artistic foarte slab al muzicienilor). Singurul care s-a prezentat bine a fost corul; orchestra fiind la cote rezonabile, fara derapajele majore cu care ne-au obisnuit, dar si fara pretentii.
Ceea ce apreciez insa la noua conducere este faptul ca, fie si cu pasi mici, ne da impresia ca face eforturi de readucere a ONB in spatiul cultural european. Desi nu au fost multe spectacole, au fost cativa invitati de marca, mai multi decat a avut, de exemplu, directoratul Arbore in toti anii de mandat. Si se anunta inca lucruri interesante – chiar daca se readuce o productie (cam prea) veche cu Lucia, macar premiera s-ar putea sa fie un eveniment, fie si doar prin prezenta, anuntata deja, a lui Ramon Vargas. Daca s-ar renunta la politica de blocare pentru invitatii a circa un sfert din sala (la toate galele si spectacolele importante erau blocate randurile 5-12 si lojile centrale sau chiar toate), ar fi inca un pas spre normalitate.
ApreciazăApreciază