într-o duminică, 27 noiembrie 2016, Teatrul Muzical „Nae Leonard”, Galați
Gaetano Donizetti: Lucia di Lammermoor
Elena Moșuc (Lucia), Florin Guzgă (Edgardo), Alexandru Aghenie (Enrico), Adrian Mărginean (Arturo), Dan Popescu (Raimondo), Florentina Soare (Alisa), Valentin Vasopol (Normanno)
Orchestra, corul și baletul teatrului; dirijorul corului: Daniel Nistor
Regia și scenografia: Horia Balint, asistent regie: Adrian Mărginean, coregrafia: Gabriela Gegea
Dirijor: Cristian Sandu

Altădată un port cosmopolit, Galațiul și-a pierdut farmecul burghez în urma industrializării forțate din perioada comunistă, iar Opera pare o artă greu de alăturat cu imaginea furnalelor, a șantierelor navale și a nesfârșitelor cartiere de blocuri gri care compun țesutul urban de azi al orașului. Și totuși… Teatrul Muzical „Nae Leonard” își depășește condiția, reușind s-o aducă din nou pe scenă pe Elena Moșuc. Dacă la Iași se poate vedea cea mai bună punere în scenă a Luciei, iar la București Moșuc vine să cânte în special La bohème (sau, mai demult, La traviata), a fost imposibil în ultimii ani s-o „prinzi” pe marea soprană în rolul ei poate cel mai important, cel al miresei din Lammermoor.

Producția lui Horia Balint e, în acest context, irelevantă. Ilustrativă până la nivelul unui vehicul utilitar, cu costume „de epocă” dar fără să dea totuși vreun indiciu mai precis asupra epocii (rămâne memorabilă prima scenă a actului al doilea, cea a duetului dintre Lucia și fratele ei, Enrico, ce părea la fel de verosimilă pentru al doilea act din Tosca!), având însă circumstanța atenuantă că a fost destinată încă de la început turneelor. De aici simplitatea și chiar eficacitatea de a nu deranja, atâta vreme cât pe scenă sunt voci importante.

Elena Moșuc a părut în dificultate la început, Regnava nel silenzio fiind mai degrabă o luptă între o tehnică senzațională și greutatea unei voci care nu lăsa să se întrevadă coloratura și agilitatea, ci drama. O luptă câștigată însă, pentru că vibrato-ul larg al sopranei aproape că nu s-a observat, în schimb contrastele dinamice (tare vs. încet) sugerau dificultățile încălzirii. Într-adevăr, cu două zile înainte, Elena Moșuc cântase La traviata, la Atena. Duetul cu Edgardo a mers din ce în ce mai bine și, într-un efort de voință impresionant, Verrano a te l-a terminat cu un contra Fa (nescris în partitură), care a luat pe toată lumea prin surprindere. Actul al doilea a fost ea însăși, marea Lucia di Lammermoor pe care o știam cu toții, de la Zürich sau din teatrele de operă italiene (Scala y compris), unde opera lui Donizetti e un cult. Scena nebuniei a uluit, Moșuc a etalat o siguranță dezarmantă, un simț al ritmului și o precizie a vocalizelor (ah! duetul perfect cu flautul solist)  aproape de neverosimil. Și poate că aici s-a văzut cel mai clar ce înseamnă experiența unei cariere internaționale de nivel foarte înalt: venită direct în spectacol, fără nici o repetiție, soprana a construit și dramatic rolul, fără să pară vreo clipă că se agață de indicațiile dirijorului, păstrând o coerență între mișcare și cântat, cu mult peste limitele gesticulației rutiniere de concert.

Dar aș putea spune că marea reușită a serii a fost faptul că teatrul din Galați a reușit să strângă în jurul Elenei Moșuc un anturaj excelent. În primul rând, superbul Florin Guzgă, poate cea mai frumoasă promisiune a tenoratului din România, a cărui voce lirică, foarte în largul ei într-un rol deloc ușor, a fost dublată de bunul gust al unui stil pe care, ca să dau un exemplu, nu l-am regăsit niciodată la Edgardo-ul național, Florin Georgescu, Guzgă amintind mai degrabă de timiditatea unui Pavarotti tânăr. Rolul a fost livrat direct, fără să se piardă în pianissime plangente, dar cu o sinceritate care m-a emoționat de fiecare dată când l-am ascultat pe tenorul ieșean (chiar în acest rol, de mai multe ori).

În fine, Alexandru Aghenie a fost un Enrico viril, cu o voce penetrantă, poate un pic tenorală uneori, dar suficient de impozantă încât să regret tăieturile obișnuite operate în partitură (Orrenda e questa notte sau S’avanza Enrico). În orice caz, acest bariton are un aplomb cuceritor, pe care și scena bucureșteană ar merita să-l guste.

Ansamblul a funcționat neașteptat de bine (Dan Popescu – un Raimondo chiar bun, în ciuda unor dificultăți în Ah! Cessate quel contento), corul n-a strălucit, dar nici n-a deranjat. Orchestra, inevitabil provincială, dar ținută departe de ratări tehnice de către Cristian Sandu, a reușit să susțină mai mult decât onorabil eforturile celor de pe scenă. Oricum, în cazul lui Cristian Sandu, a fost o performanță mult peste cele ale colegilor italieni cu cariere limitate doar la România. Sigur, Donizetti e mai rarefiat orchestral decât un Verdi matur, dar n-au fost decalaje, ritmul a fost destul de susținut și, în tot ce s-a întâmplat în fosă, s-a văzut că repetițiile au contat, că a fost altceva.

Întotdeauna m-am mirat de ce, la Iași, Moșuc n-a fost invitată să cânte Lucia în producția lui Andrei Șerban. Argumentul cu producția prea atletică sau prea modernă nu are substanță, dacă e să ne amintim de punerea în scenă a lui Damiano Michieletto de la Teatro Liceu, în care a debutat Juan Diego Flórez alături de Elena Moșuc, acum nici un an. Se vorbește că montarea de la Iași va ajunge și la București în stagiunea asta. Ar fi un eveniment complet dacă Moșuc și Guzgă (și chiar și Aghenie, de ce nu?) ar cânta la ONB.

Galerie foto: