Un articol din numărul pe luna Ianuarie 2017 al revistei Opera, despre un episod din istoria recentă a Teatrului San Carlo din Napoli, mi-a atras atenția în mod special. Citindu-l, am avut senzația că văd cu ochii minții decupajul unui foarte bun film de război. Captivant. Iar ultima idee ar putea fi parafrazată: „Poate că noul ministru al culturii va chema armata pentru a rezolva situația de la ONB”.

Napoli la Londra

John Lucas despre cum a venit Opera San Carlo la Covent Garden

Acum 70 de ani, pe 5 Septembrie 1946, opera a revenit în sfârșit la Covent Garden, după o absență de 7 ani. Compania de balet Sadler’s Wells a redeschis teatrul în Februarie, cu o Frumoasă din pădurea adormită strălucitoare, dar atât David Webster, primul administrator de după război de la Covent Garden, cât și toți membrii consiliului de administrație erau conștienți de faptul că un teatru de operă trebuie să monteze și operă și balet. Webster și directorul lui muzical, Karl Rankl, făceau eforturi supraomenești pentru a forma o nouă companie de operă, dar recrutarea și formare unui cor mare plus găsirea unor interpreți cu voci destul de puternice încât să facă față într-un teatru de dimensiunile celui care găzduia Royal Opera House se dovedeau a fi sarcini dificile.

Cu speranța de a găsi o companie care să vină ca invitată o stagiune la Covent Garden, cei doi au început negocierile mai întâi cu Opera Stockholm, apoi cu Opéra de Paris și Opéra Comique, dar toate s-au soldat cu eșec din motive financiare. Webster a investigat și posibilitatea unei înțelegeri cu Jack Hylton, liderul unei companii de balet și impresar de teatru, care plănuia să aducă la Londra Opera San Carlo din Napoli. În acel moment, această companie era cea mai ciudată din Europa, deoarece managementul ei era asigurat de armata britanică. Poate că nu fusese prima opțiune a lui Webster, dar nici nu avea alte variante. Minuta unei ședințe a boardului Covent Garden din iunie 1946 a înregistrat cu scrupulozitate faptul că „deși nici Administratorul și nici vreunul dintre membrii Consiliului de Administrație nu au auzit vreodată de Compania Operei din San Carlo, se vor face toate demersurile necesare pentru ca aceștia să vină […] la Covent Garden în Septembrie.” Demersurile „se vor face prin agenția domnului Jack Hylton”.

Implicarea armatei britanice în compania San Carlo a început în toamna lui 1943. Pe 9 Septembrie, la șase zile după ce Italia capitulase în fața Aliaților, o forță de invazie anglo-saxonă ajunsese la Salerno și, după trei săptămâni de lupte violente, i-a alungat pe nemți și și-a atins scopul: portul Napoli. Wehrmacht-ul a abandonat orașul după ce partizanii italieni, în strânsă legătură cu Aliații ce avansau, s-au răsculat timp de patru zile. Napoli a fost în curând inundat de soldați britanici și americani. Unul dintre ei, un tânăr locotenent din Artileria Regală, Peter Francis de la Brigada Antiaeriană Nr. 22, explora centrul orașului când a dat peste Teatro di San Carlo.

După ce a escaladat ruinele foaierului, demolat de o bombă a Aliaților, a găsit intrarea artiștilor. La început nu a fost lăsat să intre, dar, după ce a scos la iveală rația de țigări pe care tocmai o primise, portarul s-a răzgândit și i-a oferit un tur cu ghid. Cum electricitatea era întreruptă, Francis și-a aprins lanterna când a intrat în auditoriumul întunecos și a oftat: în fața lui, până la tavan, erau șiruri după șiruri de loje aurite.  Din întuneric au apărut două siluete, angajați din echipa tehnică; ei i-au povestit lui Francis cât de nerăbdători erau ca teatrul să se redeschidă. Se închisese cu un an în urmă și restul echipei plecase la alte instituții. Francis era pasionat de teatru, așa că i-a venit o idee: San Carlo ar putea fi utilizat pentru activități de divertisment dedicate trupelor britanice. Multe clădiri din Napoli și împrejurimi fuseseră rechiziționate pentru spitale, depozite de provizii, așezăminte pentru odihnă și recuperare, birouri, dormitoare, așa că nu vedea de ce nu s-ar putea rechiziționa și un teatru de operă. Francis i-a spus ideea sa ofițerului superior, care a transmis-o mai departe Comandantului de Brigadă Cripps MC, comandantul trupelor britanice din Napoli. Cripps fusese mai înainte în Sicilia, unde îl încurajase pe unul dintre ofițerii săi, Maiorul Lines, să se alieze cu omologul său american și să redeschidă Operele din Catania și Palermo. Teatro Bellini din Catania era într-o stare foarte proastă, dar Lines a rezolvat toate problemele, în special o gaură din tavan, largă de 120 de metri, produsă de o bombă a Marinei Regale. Făcând asta, el a produs un adevărat și neașteptat entuziasm pentru operă în rândul multor militari de toate gradele, care nu fuseseră în viața lor la Operă.

La fel ca în Sicilia, una dintre sarcinile lui Cripps la Napoli era să găsească surse „curate și interesante” de divertisment pentru armata britanică (americanii aveau propriile lor teatre). Așa că a rechiziționat imediat Teatro di San Carlo și a format un comitet care să îl conducă, în care el însuși ocupa poziția de președinte, iar Maiorul Lines era director executiv. Din prudență, și primarul orașului a fost invitat să facă parte din acest comitet. S-a decis ca administrarea și partea politică să rămână în mâinile britanicilor, dar un impresar local, Commendatore Pasquale di Costanzo, să își asume responsabilitatea artistică și financiară pentru partea muzicală. Municipalitatea urma să se ocupe de alimentarea cu curent și apă, de angajații de la tehnic, de exteriorul clădirii și de programe, pe care scria: Stagione Lirica 1943-1944 sotto la direzione dell’autorità militare Britannica di Napoli.

Locotenentul Francis, care primise o permisie de la unitate pentru a organiza interiorul teatrului, a fost făcut directorul instituției. O bucată din acoperiș, exact deasupra lojelor de la ultimul etaj, fusese grav avariată când avioanele aliate atacaseră un post de mitraliere german, situat pe acoperișul clădirii; cablurile instalației de scripeți erau strânse și zăceau înnodate pe scenă; atelierul de pictură și decoruri, depozitul de haine și câteva cabine erau atât de distruse încât nu se mai putea face nimic cu ele. Teatrul nu avea nici un pian și Francis a rechiziționat două de la un magazin de pe Via Roma. A luat pe datorie pânză pentru decoruri și când pânza s-a terminat, a recurs la hârtie pictată, care a fost imediat făcută bucăți de șobolanii teatrului. Francis a amestecat vopseaua cu otravă. Nimic nu era în cantitate suficientă – cuie, lemn, sfoară, sârmă, becuri, produse de curățenie –, dar Corpul Royal Engineers și Royal Army Service Corps au făcut tot ce au putut pentru a fi de ajutor.

Căutarea unor cântăreți pentru cor și a unor instrumentiști pentru orchestră s-a bucurat de oarece succes și pe 21 Noiembrie, la doar 17 zile după ce Francis pusese ochii pe San Carlo, a avut loc în teatru un concert cu lucrări binecunoscute, dirijat de Franco Patanè. Cererea de bilete a fost atât de mare, încât concertul s-a reluat de două ori. Din cauza programelor de repetiții și a nevoii de a produce decorul, prima operă, La bohème, a trebuit să aștepte până pe 26 Decembrie. A fost un alt spectacol cu casa închisă. Interpreții au fost aleși cam la întâmplare, deși Mimì, Pina Esca, și Marcello, Ugo Savarese, născut în Napoli, au fost „excelenți”.

În primele șapte luni, repertoriul a fost limitat din cauza lipsei de cântăreți în apropiere de Napoli, dar când Roma a căzut în mâinile Aliaților, în Iunie 1944, iar peste două luni și Florența, numărul de artiști dintre care să se aleagă a crescut foarte mult. Printre cei care s-au alăturat companiei San Carlo se numărau soprana Margherita Carosio, tenorii Luigi Infantino și Mario Del Monaco, baritonii Paolo Silveri și Carlo Tagliabue. În stagiunea 1944-45, Franco Capuana, director muzical al teatrului în anii 1930, s-a întors la postul său și a îmbunătățit semnificativ standardele orchestrei. Tot el a extins repertoriul către lucrări non-italiene, inclusiv La Walkiria și Boris Godunov, cu Tancredi Pasero în rolul principal. Au venit și invitați de renume, dintre care îi amintim pe Beniamino Gigli, Tito Gobbi, Tito Schipa.

Încă de la început, o mulțime de voluntari britanici, de toate gradele, s-au implicat în activitățile teatrului în timpul lor liber: ca tehnicieni, plasatori, casieri, figuranți. Regimentul Dorset a urcat pe scenă pentru a „interpreta” plutonul de execuție din Tosca. La început, programele au fost tipărite doar în italiană, dar în curând au apărut și traduceri în engleză, grație Aviatorului F. Fesel din RAF Maintenance Command, care înainte de război făcuse partea de publicitate pentru Hallé Orchestra, din Manchester. Învățase italiana în Tunis, pe când aștepta să fie relocat în Sicilia. Într-o zi, i-a dat șefului său un bilet la L’elisir d’amore cu Schipa, iar acesta a fost uimit să vadă cum, în timpul pauzei, subordonatul său era îmbrățișat cu mare căldură de echipa artistică a spectacolului.

Jumătate din locurile teatrului (1.672 în total) erau rezervate pentru soldați, iar mai târziu și pentru femeile din armată, care plăteau puțin peste prețul unui bilet de cinema. Italienii plăteau ceva mai mult. Cel puțin 75% dintre spectacole se jucau cu casa închisă. Este greu de spus câte bilete au fost cumpărate de soldați în primele trei sezoane, dar probabil undeva spre 750.000. Deși războiul din Europa s-a terminat în Mai 1945, prezența militară Aliată în Napoli a continuat încă doi ani, timp în care vânzarea de bilete a atins 1 milion de bucăți.

Când Opera San Carlo a venit la Covent Garden în Septembrie 1946 pentru o stagiune de șase săptămâni, teatrul era încă sub control britanic. David Webster a organizat o conferință de presă cu ocazia sosirii companiei, la Crush Bar, iar în timpul discursului a subliniat că, indiferent ce s-a întâmplat la Napoli, la Covent Garden nu se acceptă bisuri. Fostul aviator Fesel, revenit acum la viața civilă, a tradus pentru Franco Capuana cuvintele lui Webster. Maestrul a ridicat o sprânceană, dar nu a făcut nici un comentariu. Prima repetiție a lui Capuana cu orchestra Covent Garden a fost dificilă, pentru că instrumentiștii lucraseră numai pentru balet și le venea greu să se adapteze la flexibilitatea pe care o cerea el. Având în vedere că nu știa engleză aproape deloc, Capuana trebuia să indice nuanțele din frazare și dinamică pur și simplu cântând împreună cu orchestra pe parcursul întregii repetiții. Instrumentiștii au rămas impresionați.

Ernest Newman, în cronica făcută în Sunday Times la Traviata care a deschis stagiunea, observa că „orchestra a cântat cu multă sensibilitate”. Și continua: Margherita Carosio în rolul Violettei „a utilizat cu măiestrie tehnică o voce care părea cam dură la nivel de timbru”, iar Alfredo Germont, Gustavo Gallo, nu a cântat (exprimare tipică pentru Newman) „în nici un caz fals”. În duminica următoare, Newman a descris Tosca ce avusese premiera șase zile mai târziu drept „cea mai bine strigată reprezentație pe care am auzit-o vreodată cu această operă”. Cavaradossi era tânărul Mario Del Monaco, ce își făcea cu această ocazie debutul londonez.

Publicul de la Covent Garden includea foarte mulți veterani demobilizați din campania din Italia care, în buna tradiție napolitană, cereau bis la sfârșitul ariilor și, astfel, îi contaminau și pe cei din jur. Criticul Ralph Hill, de la Daily Mail, s-a plâns că „această demonstrație vulgară a entuziasmului infantil a distrus continuitatea dramatică”, dar nimeni nu l-a băgat în seamă. S-a povestit că la Tosca „nimeni nu a aplaudat mai frenetic decât Prim Ministrul (Clement Attlee), care s-a și aplecat de mai multe ori peste marginea acoperită cu catifea roșie a lojei”. (Unde ne sunt premierii britanici de altădată?) Iar când a fost vorba despre Rigoletto, Luigi Infantino a prelungit ultima notă din La donna è mobile, producând aplauze furtunoase, parcă tocmai pentru a încălca regula lui Webster. Din fosă, Capuana a sesizat momentul propice și a reluat aria cu orchestră cu tot. Ziariștii de la The Times au tunat și au fulgerat.

Unele dintre critici erau justificate. Cu excepția minunaților Silveri și Tagliabue, baritonii companiei erau foarte slabi, iar decorurile, un amestec de piese aduse de San Carlo și piese găsite prin depozitele de la Covent Garden, păreau o încropeală ieftină. Dar nu este greu să înțelegem de ce spectatorii reacționau cu atâta entuziasm la spectacole. Așa ceva nu se mai văzuse în Marea Britanie de multă vreme. Companiile care făceau turnee, Sadler’s Wells și Carla Rosa, ținuseră sus, cu eroism, steagul operatic în timpul războiului, dar nu găsiseră soliști atât de îndrăzneți încât să atace masiv repertoriul italian. După cum scria un critic despre Rigoletto prezentat de Sadler’s Wells la Sheffield, în 1945, „în mod evident nu era nici o plăcere în interpretarea coloraturilor lui Verdi și nici a ariilor binecunoscute, cum ar fi Caro nome, iar mult criticata La donna è mobile a fost palidă și nu a respectat tradițiile operei italiene”. Napolitanii au adus cu ei un belșug de culoare.

După cele șase săptămâni, compania a mai dat spectacole timp de două săptămâni în satul de vacanță al lui Billy Butlin, din Filey and Skegness, Yorkshire, cu succes maxim, și o săptămână la Davis Theatre, în Croydon. În final, au mai fost patru spectacole suplimentare la Covent Garden, cu Gigli, două cu La Bohème și două cu Cavalleria Rusticana și Pagliacci, în care acesta a cântat atât Turridu cât și Canio. Gigli nu mai cântase la Covent Garden din 1939 și sute de fani au stat toată noaptea la coadă pentru a fi primii la deschiderea casei de bilete de pe Floral Street, a doua zi dimineața. Din nefericire, coada s-a amestecat cu altă coadă, cea pentru noua stagiune de balet a companiei Sadler’s Wells Ballet. S-a creat haos și nervii s-au întins atât de tare, încât a fost chemată poliția de la circa din Bow Street, ca să calmeze spiritele. The Times a scris despre prima Bohème că Gigli „s-a plimbat relaxat în rolul Rodolfo, făcând din când în când câte un gest din care să înțelegem că era într-o montare și nu într-un concert, iar la Mimì (fiica sa, Rina Gigli) a binevoit să se uite cam rar și plin de indiferență. Dar încă poate să cânte: deschide gura și lasă să se reverse un șuvoi de tonuri aurii”.

În anul următor, Comandatul de Brigadă Cripps și Maiorul Lines au înapoiat Teatro di San Carlo primăriei orașului Napoli. Fusese un parteneriat fericit și fructuos pentru ambele părți. Poate că noul președinte al Arts Council va chema armata pentru a rezolva situația de la ENO.

John Lucas, Opera, Ianuarie 2017, pag. 13-18

John Lucas a fost timp de 11 ani Arts Editor pentru ziarul londonez The Observer. Este autorul unor biografii apreciate ale dirijorilor britanici Thomas Beecham și Reginald Goodall. În plus, după moartea autorului Peter Heyworth, Lucas a dus la bun sfârșit și a editat volumul 2 din monumentala biografie a lui Otto Klemperer. Este căsătorit cu soprana Anne Evans, care interpretează rolul Brünhilde din Tetralogia Barenboim/Kupfer de la Bayreuth, filmată și înregistrată pe DVD și CD.

Descrisă de către Daily Telegraph drept „biblia industriei”, revista britanică Opera a fost și este în continuare cel mai important comentator al scenei lirice mondiale din ultimii 65 de ani. Publicația a fost fondată în 1950 de către Lordul Harewood și de atunci acoperă fără rival evenimentele din lumea operei, printr-un amestec de cronici (spectacole, înregistrări, cărți) și analize, plus publicarea calendarelor teatrelor de operă din toată lumea, dar și prin faimoasa rubrică We hear that („Am auzit că”…n.n.). Editori șefi de durată lungă – Harold Rosenthal, Rodney Milnes și (din anul 2000) John Allison – au asigurat continuitatea revistei, iar consiliul editorial include cei mai remarcabili critici de operă din presa britanică. Cu sediul la Londra, publicația dispune de o inegalabilă rețea internațională de corespondenți, acoperind spectacole din întreaga lume.