Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Scandalosul „disc al anului” la RRM și absența recenziei de disc în România


Radio România Muzical a încheiat recent o campanie” pentru desemnarea celui mai bun disc de muzică clasică al anului 2016. Inițiativa este bună, cu siguranță. „Campania” – cu siguranță nu. Și nu doar pentru că premiul a fost câștigat de violonistul național Alexandru Tomescu, iar pianistul Murray Perahia s-a clasat pe ultimul loc.

Coordonatoarea demersului, dna Cristina Comandașu, anunță generos că:

Fiecare publicaţie străină muzicală importantă propune în fiecare an propriul top al celor mai bune şi interesante discuri apărute pe piaţă. De ce nu ar avea şi Radio România Muzical un asemenea clasament, realizat chiar de voi, cei care ne ascultaţi zi de zi?

Dar are vreo legătură topul RRM cu topurile „revistelor străine muzicale importante”? În afară de intenția de a publica o ierarhie, niciuna.

Scurt seminar despre critica de disc

Dintre publicațiile actuale specializate în muzica clasică și de operă, revista britanică Gramophone este cea mai veche și – probabil – cea mai reputată. Primul număr a apărut în Aprilie 1923. Este istoria antică a industriei fonografice, când înregistrările se realizau acustic, prin intermediul unei pâlnii care transforma sunetul în vibrația unui ac de patefon, care, la rândul său, zgâria un disc matriță, transformându-l într-o înregistrare mecanică. Evident, fidelitatea era aproape imposibil de atins, pentru simplul fapt că multe frecvențe nu puteau fi captate satisfăcător. De pildă, contrabasul era substituit cu tuba pentru a putea fi înregistrate sunetele joase. Discurile de gramofon erau foarte scumpe, pentru că acest mediu nu putea stoca mai mult de 15 minute de muzică pe ambele fețe, ceea ce făcea ca o simfonie să fie distribuită într-un pachet ce conținea cam o duzină de astfel de plăci. Dar circulația acestor curioase artefacte culturale făcea ca publicul dintr-o țară să intre în contact cu vocea unui cântăreț de operă sau cu talentul unui dirijor sau al unui interpret pe care nu-l văzuseră niciodată în carne și oase pe scenă. Fascinația era imensă. De aici și nevoia unei priviri critice asupra acestor înregistrări, care putea să economisească banii cumpărătorilor în cazul discurilor proaste, sau, dimpotrivă, să promoveze un artist. Editorialul lui Compton McKenzie din primul număr, manifestul revistei Gramophone, rămâne valabil și azi:

Politica criticii din Gramophone va fi foarte personală și, prin urmare, va fi onestă, dar nu infailibilă, în timp ce greșelile vor fi întotdeauna de partea bunăvoinței. Dacă recomandăm ceea ce o companie pretinde ca fiind de calitate în rubricile noastre de publicitate, o facem pentru că noi credem că pretenția este justificată.[…]

Nu vom avea nimic de a face cu Radioul în coloanele publicației noastre. Politica noastră este să încurajăm companiile de discuri să construiască pentru generațiile viitoare o mare bibliotecă de muzică bună. Nu vreau să pierd timpul cu anunțuri despre ce vom face în numerele viitoare, pentru că nu știu încă dacă există o nevoie reală pentru aceste recenzii. Vom scrie ca să servim publicul și dacă, uneori, ne vom asuma un anumit grad de libertate a exprimării în fața stăpânilor noștri, o asemenea libertate de exprimare este privilegiul tuturor servitorilor buni.

Nevoia pentru aceste recenzii exista. Colecționarii formau cluburi și asociații în toată regula, în care se întâlneau și studiau împreună ultimele achiziții (atât discuri cât și gramofoane), comparându-le. Pur și simplu era o pasiune foarte scumpă. McKenzie își inventariază într-un articol colecția de discuri cu muzică de cameră: 32 de discuri, cu o durată totală de 3 ore și 26 de minute, care au costat în total 12£, adică aproape 1 șiling pe minut.  Asta înseamnă, în banii de astăzi, 626£ (sau 729€ sau 3.282 RON), sau costul unui pachet de țigări pentru fiecare minut (15.89 RON).

Editorialul lui Compton McKenzie din primul număr al revistei Gramophone (Aprilie 1923)

Editorialul lui Compton McKenzie din primul număr al revistei Gramophone (Aprilie 1923)

Drept urmare, toate recenziile de discuri erau comparative. O înregistrare nouă cu o simfonie de Mozart era comparată cu toate discurile cu aceeași simfonie înregistrate până atunci. În momentul în care „marea bibliotecă de muzică bună” despre care vorbea McKenzie în manifestul Gramophone a început să prindă contur, ierarhiile au apărut imediat. În anii ’50-’70, când industria fonografică ajunsese într-o perioadă glorioasă, orice noutate discografică ce merita atenție era automat măsurată în comparație cu cea mai bună interpretare existentă deja.

Singurul album românesc cu o înregistrare de operă recenzat de Gramophone este Samson et Dalila. Recenzia lui Richard Osbourne din numărul pe Decembrie 1973 este o comparație în oglindă  între discul Electrecord cu Ludovic Spiess și Elena Cernei și cel EMI din 1963 cu Jon Vickers și Rita Gorr: rol cu rol, scenă cu scenă. Chiar și astăzi, recenzia Gramophone a unui disc remarcabil adaugă la sfârșit o listă de alternative. Puteți observa acest detaliu în articolul despre Cvartetul Belcea, publicat acum câteva zile.

Recenzia unui disc de muzică clasică este mai mult decât exprimarea unei simple impresii. Criticul trebuie să cunoască foarte bine programul discului, dar și întreaga istorie a înregistrărilor cu acel program, sau cel puțin cea mai semnificativă parte a discografiei.

În ciuda dificultăților prin care trece presa tipărită din toată lumea, în ciuda concurenței Internetului sau a crizelor economice, dar mai ales în pofida căderii industriei fonografice, încă există și astăzi în lume multe publicații dedicate muzicii clasice. Citesc cu regularitate câteva dintre acestea: Gramophone, BBC Music, Diapason, Classica. Nici una dintre aceste publicații nu are vreo cât de mică legătură cu revistele românești de profil (chiar dacă vă mirați, există și în România câteva încercări). Tirajele lor sunt de zeci de mii de exemplare, iar mai mult de jumătate din cuprinsul lor de peste 100 de pagini este dedicat recenziei discurilor apărute în ultima lună. Faptul că recenziile de disc folosesc o metodă comparativă de evaluare face ca opiniile exprimate de critici despre o înregistrare să coincidă într-o proporție destul de mare (așa cum ați putut observa din același articol dedicat Cvartetului Belcea). Un amănunt semificativ: dintre cele patru publicații amintite mai sus, BBC Music (editată de radiodifuziunea britanică) este singura care nu alcătuiește un top al discurilor la final de an, respectând cumva principiul enunțat și asumat de McKenzie în 1923.

Critica de disc din România

Dacă aș vrea să respect bunele practici ale blogging-ului, ar trebui să închei articolul chiar aici și să spun că în România nu există critică de disc, lansând indirect o dezbatere pro și contra în comentarii. Respectând adevărul, insist să continui prin a spune că această specie există, dar este într-atât de desfigurată de incompetență și de compromisuri balcanice, încât nu poate fi luată în serios. Există explicații obiective pentru această situație, dar rechizitoriul nu poate fi evitat.

Obiectiv este faptul istoric că izolarea politică și implicit culturală și informațională a României din perioada comunistă a împiedicat însăși existența criticii discografice. Atâta vreme cât pe piață nu apăreau decât catalogul Electrecord și accidentale discuri de la sovietica Melodyia, nu aveai ce să scrii și cu atât mai puțin să compari. Dar din 1990 și până azi au trecut 27 de ani, iar accesul la Internet pe scară largă este posibil de un deceniu deja.

În presa muzicală românească (incluzând aici și puținele rubrici culturale din câteva ziare, precum și website-urile cu profil cultural) se publică cel mult 10-15 recenzii de disc într-o lună. Diapason recenzează lunar de zece ori mai mult (cca. 160). La noi, conceptul de piață este ignorat, aceste recenzii nu au nici o legătură cu ce se găsește pe rafturile magazinelor de discuri, iar multe dintre aceste înregistrări comentate nu se găsesc nici în ofertele de streaming (Apple Music, Google Play).

Singura persoană care scrie constant despre înregistrări este Cristina Comandașu, dar… ați citit vreodată o așa numită recenzie de-a ei? Metoda pe care o folosește e simplă: toate discurile semnalate de ea sunt declarate „evenimente discografice”, iar articolul este ilustrat invariabil cu filmulețele de promovare publicate pe YouTube de casa de discuri care le-a produs. Și cam atât. Comparații cu discografia existentă? Nici vorbă de așa ceva. Scuza invocată de muzicologii români e mereu aceeași: „e artă, nu facem ierarhii, nu-și au rostul”. Ați găsit vreodată o opinie nefavorabilă exprimată într-o recenzie de disc românească față de un disc al unui artist român? Nu, niciodată. Doar nu vrem să supărăm pe cineva.

Această fugă de responsabilitate, această lipsă de asumare a unei opinii critice face ca acest focar de cultură numit Radio România Muzical să acorde un premiu pentru „cel mai bun disc de muzică clasică al anului 2016” pe baza voturilor ascultătorilor acestui post de radio. Condiții în care orice criteriu de evaluare dispare, totul rămânând la mâna subiectivității diverșilor votanți.

Evident, nu există în acest concurs vreo demarcație între genuri muzicale (operă, simfonic, baroc, recital, muzică de cameră etc.). Dar există un disclaimer amenințător privind modalitatea electronică de vot pe Internet, prin care neînfricata organizatoare a concursului promite că „va lua masurile care se impun” în cazul suspiciunii votului multiplu. Eu unul am renunțat și să mai votez citind așa declarație; de ce să mă bag singur în cine știe ce bucluc?

daniil-trifonov-banner

Așa s-a ajuns ca Alexandru Tomescu să-l devanseze copios pe Murray Perahia în clasamentul final. Nu mi se pare redundant să amintesc că violonistul Alexandru Tomescu nu a fost menționat niciodată în revista Gramophone, în timp ce imaginea lui Murray Perahia a apărut de multe ori pe coperta publicației britanice de-a lungul timpului, având la un moment dat chiar și un număr special dedicat lui. Daniil Trifonov (locul 8 în clasamentul RRM, după Bogdan Văcărescu, Sînziana Mircea etc. etc.) este declarat „Artistul anului 2o16” de către Gramophone, dar pentru „patrioții” de la RRM e irelevant. Asta nu înseamnă câtuși de puțin că Alexandru Tomescu nu ar fi un violonist bun, dar demersul Radioului național îi face un deserviciu, nu dreptate. Dacă ar fi rămas la stadiul unui joc „de-a clasamentul”, poate că n-aș fi scris aceste rânduri, dar, decis să meargă până la capăt, focarul de cultură a emis și un comunicat de presă care a fost preluat prompt și fără discernământ de agențiile de știri Agerpress și Hotnews. Euronews sau Reuters s-au abținut să internaționalizeze marea descoperire RRM. Ubicuitară, Cristina Comandașu și-a promovat realizarea patriotică și în articole publicate în Dilema Veche, Liternet sau Adevărul. Demersul se dovedește nu doar neserios, ci și rău intenționat, deformând realitatea și inducând în eroare opinia publică.

Sfioșii muzicologi de la Radio România Muzical se feresc să ierarhizeze, aruncând toată răspunderea asupra plebiscitului exercitat de mica lor audiență de nici 2%, care jurizează competent și super specializat pe o selecție de înregistrări din domeniul cel mai puțin gustat de publicul larg: muzica de cameră. Această discreție a opiniilor ciritce nu i-a împiedicat pe aceiași redactori să-l declare în Aprilie 2016 pe dirijorul Tiberiu Soare „omul zilei” pentru scurtul său mandat de cinci zile ca interimar al ONB, în care a vandalizat compania de balet, provocând căderea unui ministru al culturii. Ciudate meandre ale deontologiei, neînțelese de nimeni, nici măcar de noul guvern, care prevede dublarea bugetului acestei instituții în anul 2017.

Galerie foto:

5 comentarii la “Scandalosul „disc al anului” la RRM și absența recenziei de disc în România

  1. Groucho
    Ianuarie 25, 2017

    Sa fim seriosi. In era streamingului, cui ii mai pasa de cronici, topuri, premii – in afara unui public superavizat, dar si superrestrans. Cu 4.99 pe luna am acces la milioane de albume. In timpul cat citesc un articol ca asta pot sa trec prin 3 albume si sa vad singur care imi place.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Ianuarie 25, 2017

      De acord, dar până la un punct. Accesul la muzica înregistrată nu exclude deloc existența criticii.
      Aș putea da multe exemple.

      Apreciază

  2. sorin
    Ianuarie 26, 2017

    Desi putin tendentios scris, articolul pune, in sfarsit, punctul pe „i”. Lansata cu mai multi ani in urma, aceasta ciudata campanie a sfarsit, invariabil, prin a laurea un disc al unui artist roman. Nu le contest meritele, dar atunci cand concureaza de-a valma cu Bartoli, Didonato, Netrebko, Kaufmann, Barenbiom, Trifonov, Argerich, Sokolov, Pires, Znaider, Jansen – pentru a numi doar cativa -, e greu de crezut ca poti sa te ridici deasupra lor. Anul trecut, dupa prezentarea catorva discuri absolut minunate, castigatoare a iesit inconfundabila si indispensabila ……… Alina Azario, nume despre care, recunosc, nu auzisem pana atunci in viata mea. Dupa care, luni bune RRM ne-a intoxicat – in buna-i traditie de care m-am saturat pana peste urechi, ca e mai rau ca pe vremea lui Ceausescu, cand erau macar voci avizate la microfon – cu minunatele si incomparabilele realizari ale artistei in cauza. Nu-mi amintesc cine a iesit cu un an inainte, parca era tot o pianista, cu un disc cu Enescu, garantat cel mai mare favorit al publicului!!!!! Anul acesta a iesit Tomescu, un solist cu expresie limitata (ca sa nu zic nula), care resuseste sa-i intreaca pe toti ceilalti violonisti ai lumii. Eu inteleg patriotismul, dar patriotarzii devin ridicoli cand acesta devine principalul argument al valorii. As fi acceptat faptul ca Angela Gheorghiu ar fi fost declarata „cea mai buna soprana” a lumii, chiar daca ne place sau nu, macar ea a ajuns in galeria solistilor de top. Dar sa promovezi ca fiind cei mai buni niste ilustri necunoscuti cu merite cel mult discutabile, mi se pare gretos. Din pacate insa, de ani buni RRM, care incepuse bine si crescuse frumos, a devenit fieful unei gasti de o incompetenta crasa din toate punctele de vedere, emisiunile lor fiind practic imposibil de ascultat. A nu se uita faptul ca d-na Comandasu e redactor-sef adjunct, adica „al doilea om in stat”, dupa alta minune a naturii umane, Liliana Staicu, care, ca un mic dumnezeu radiofonic, si-a creat colaboratori dupa chipul si asemanarea sa.
    Iar critica de disc cine sa o faca? Tot „eternii”? Cei ce scriu dupa cum bat vanturile in cronica de spectacol? Despre cei de la RRM ne-am lamurit, ei nu stiu nici macar sa citeasca numele artistilor de pe discuri.

    Apreciat de 1 persoană

    • despredemnitate
      Ianuarie 26, 2017

      Trebuie să recunosc că sensul cuvântului „tendențios” îmi e din ce în ce mai neclar după ce am parcurs comentariul 🙂

      Apreciază

  3. Theodor ROGIN
    Ianuarie 27, 2017

    A vrut să spună, cred eu, că sunteţi „în tendinţe”…

    Personal, am atâtea de făcut, şi la birou, şi acasă, încât, la sfârşitul anului, am uitat de mult (de) primul disc propus spre jurizare. S-ar cuveni introduse nişte criterii: concerte cu solist, apoi muzică simfonică, de cameră, de operă etc., pentru că nu poţi declara un CD ca fiind cel mai bun, când forma de exprimare muzicală pe care o ilustrează e diferită de a celorlalte. Păi, cum să pui pe acelaşi plan „vioara lui Tomescu” ori „pianul lui Perahia” cu vocea unui contratenor, să zicem?
    Şi apoi, cine e juriul „din umbră”? S-ar zice că noi toţi, ascultătorii „anonimi”. Pardon, dar nu cred că-mi place să fiu „concurat” de vreo gospodină mai de Doamne-ajută, care ascultă CD-ul x sau y promovat de RRM în timp ce (a)mestecă într-o… tocană.

    Ar trebui, înainte de toate, ca ascultătorii RRM să aleagă un juriu care să-i reprezinte şi ACESTA să poată decide în numele lor ce disc merită ori nu să fie declarat „cel mai”. (Dar cum să consulţi o speţă atât de abstractă: ascultătorii RRM?) Oricum, până nu se face o departajare de genul celei sugerate mai sus, nu văd de ce aş favoriza un dirijor în detrimentul unui cântăreţ de operă ş.a.m.d.

    Dacă greşesc, îi rog să mă scuze pe toţi cei care şi-au pierdut timpul citindu-mă.

    Th. R.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Ianuarie 25, 2017 de în Analiză, Cronica, Discografie, Muzica, Presă şi etichetată , , , , , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.454 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: