Într-o Vineri, 27 Ianuarie 2017, la Opera Națională București
Giacomo Puccini: La bohème
Regia: Ionel Pantea, Decoruri: Ștefan Caragiu, Costume: Liliana Cenean
Maestru de cor: Stelian Olariu, Maestru cor de copii: Smaranda Morgovan
Anita Hartig (Mimì), Teodor Ilincăi (Rodolfo), Adrian Mărcan (Marcello), Csaba Sandor (Schaunard), Marius Boloș (Colline), Adriana Marcu (Musetta), Mihnea Lamatic (Benoît, Alcindoro), Constantin Negru (Parpignol), Adrian Ionescu (Vameșul)
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Dirijor: [cenzurat]

Dacă ar fi fost o premieră a unei noi producții de operă pentru La bohème, atunci cea mai potrivită translație a dramei ar fi fost în contextul unui Blitzkrieg pe timp de iarnă. Doar muzica lui Puccini a rămas neatinsă de violentul război mediatic dintre Ioan Holender, legendarul director al Wiener Staatsoper, și interimara echipă de management a ONB. Criticile lui Holender au lovit în plin butaforia organizațională pe care încearcă s-o construiască Beatrice Rancea, iar replierile lui Andrei Șerban și Renato Zanella sau ale directoarei interimare au fost neputincioase, aceștia devastându-și singuri imaginea. A devenit clar că „liniștea” – acest Graal al politicilor culturale românești – nu mai poate fi menținută, nici măcar în aparență. Prostiile făcute anul trecut de Vlad Alexandrescu și Corina Șuteu, coordonați de Vasile Dâncu, explodează acum pe biroul noului ministru al culturii, Ionuț Vulpescu. Dar despre toate astea voi reveni într-un alt comentariu, când un prim bilanț al morților și răniților din această ciocnire va deveni public.

O prezență foarte rară la București până recent, Anita Hartig era foarte așteptată în La bohème, iar sala a fost plină. În 2006, când absolvea Conservatorul din Cluj, în România o aștepta cariera tipică pentru un tânăr cântăreț de operă, silit să aștepte la coadă mulți ani până când mediocritățile cu contracte pe durată nedeterminată lăsau un loc liber într-un rol principal, ca să poată pleca la o „cântare” privată. A ales Viena lui Holender, sau poate Viena a ales-o pe ea. În 2009 debuta la Staatsoper în Musetta. Au urmat vreo sută de spectacole cu roluri mici, pentru ca în 2011 să explodeze: Marzelline, Mimì, Susanna, Pamina. Un an mai târziu era cea mai dorită Mimì din lume: Welsh National Opera, Covent Garden, Teatro alla Scala, Metropolitan. La Scala, debutul s-a produs cu câteva zile mai devreme decât era prevăzut, când a înlocuit o capricioasă Angela Gheorghiu care anulase un spectacol dintr-o lungă serie de Bohème aniversare (50 de ani de la premiera producției lui Zeffirelli), cu distribuții din care o altă Mimì era Anna Netrebko. Publicul scaliger a murmurat amenințător când s-a anunțat forfaitul Angelei. La final, când fiecare solist trebuie să-și înfrunte toți demonii ieșind singur în fața cortinei, chiar și ultimul loggionist feroce o adoptase, iar Anita și-a înghițit cu greu lacrimile de emoție ale unui triumf.

Aseară am văzut-o și am ascultat-o cu toții; a fost aceeași pe care o știam din diverse transmisiuni radio (pentru că, odată cu gloria, au venit și propriile ei forfaituri, atunci când trebuia să fie filmată). O voce paradoxală, cu un timbru delicat, cu străluciri argintii, dar care ascundea miraculos forța de a penetra fără probleme țesătura orchestrală, care făcea ca muzica lui Mimì să plutească maiestuos peste toată sala. Apoi, fiecare silabă era mângâiată de această voce plină de soprană lirică autentică, înfiorând de emoție prin vibrația rapidă din acut, cu rezonanțe de flaut, specifică ei, provocând senzații de prospețime și de ingenuitate rar întâlnite. Prima arie (Si. Mi chiamano Mimì) a confiscat atenția tuturor, nimic nu mai exista în sala Operei decât instrumentul acestei voci. Donde lieta usci e tragică și tocmai acest contrast te lăsa să respiri, dar la final, oricât de mult ai fi ascultat La bohème, tot simțeai că mureai odată cu Mimì, iar moartea personajului ne transforma pe toți într-un fel de Rodolfo, Marcello, Schaunard, Colline, sau Musetta, inconsolabili, maturizați brusc după două ore de muzică și poezie a tinereții.

Anita Hartig și Teodor Ilincăi – ONB 2017

Anita Hartig și Teodor Ilincăi – ROH 2013

Teodor Ilincăi a cântat destul de des rolul lui Rodolfo alături de Anita Hartig (Royal Opera House, München, Cluj etc.) dar, din păcate, fragilitatea acestei Mimì nu l-a inspirat niciodată. Da, are o voce mare și sigură, cu un acut generos, care face să rezoneze toți pereții unui teatru de operă, dar atât. Nimic din timiditatea și delicatețea lui Rodolfo nu răzbate dincolo de note, astfel încât singurul moment în care stilul vocal și psihologia personajului se întâlnesc e abia la final (quel guardarmi così…). Prea puțin pentru o operă, suficient pentru aplauze, dar lăsând mereu impresia că studentului poet care scrie articole pentru Castoro și piese de teatru bune de aruncat în foc, care trăiește simplu și senin (E come vivo? Vivo.) până la întâlnirea cu Mimì, parcă i-a lipsit ceva, toată seara. Dar de asta îți dai seama abia după ce ai plecat din teatru, prea târziu, când ți se face rușine s-o recunoști cu voce tare, după ce ai aplaudat cu ochii în lacrimi, contemplând trista mansardă a celor patru studenți pustiită de moartea sopranei.

În rest, distribuția a fost onestă și nimic mai mult. Un Adrian Mărcan impozant, dar căruia i-au lipsit focul și tinerețea lui Marcello, un personaj mai complex decât linearul Enrico din Lucia di Lammermoor. Csaba Sandor a fost ceva mai interesant, dar abia în ultimul act vocea lui a avut o impostație mai rezonantă, în rest a părut incomplet. Marius Boloș e necredibil în rolul studentului filosof Colline, ariei din ultimul act (Vecchia zimarra…) lipsindu-i compasiunea pe care vocea basului obișnuit să cânte roluri mai dramatice nu o are și probabil nu o va avea vreodată (nu-i nimic, roluri de bas care i se potrivesc sunt o mulțime). Mai departe, mai rău: o Musetta absolut plictisitoare, Adriana Marcu nereușind să transmită nici măcar o urmă de seducție, cu o voce de subretă ce își cheltuia toate resursele pentru a rămâne corectă, și un Mihnea Lamatic la capătul puterilor, singurul care a fost acoperit de orchestră.

În fosă a revenit [cenzurat], cu bune și cu rele. A condus de atâtea ori și în atâtea locuri  La bohème, o operă pe care o cunoaște și pe care o înțelege dincolo de portative. A condus cu siguranță și echilibru, fără să arunce nici o provocare soliștilor de pe scenă. Orchestra îl iubește și l-a urmat cât a putut de bine. De fapt, „a dat totul”, cum se spune, numai că acest „totul” e destul de departe de ce trebuie. Totul a curs corect, dar rutinier, trenant, nici o urmă de simfonism (să nu uităm, la baza operei lui Puccini stă un Capriccio Sinfonico), au fost două ore de anemie, ca sunetul unui motor la ralanti. Corul a fost și el apatic. În orice caz, chiar și această mediocritate a sunat mult mai competent decât gagurile involuntare din Lucia. [cenzurat] dirijorul e însă doar Dr. Jekyll; cealaltă personalitate a lui, Mr. Hyde, îl poate acapara oricând, așa cum s-a întâmplat tot anul trecut. În tot acest context muzical, Anita Hartig a ieșit și mai mult în evidență, o clasă peste toți, chiar și peste experimentatul Ilincăi.

 Stagiunea continuă, la fel și gerul din această iarnă.