Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

La bohème în vreme de război


Într-o Vineri, 27 Ianuarie 2017, la Opera Națională București
Giacomo Puccini: La bohème
Regia: Ionel Pantea, Decoruri: Ștefan Caragiu, Costume: Liliana Cenean
Maestru de cor: Stelian Olariu, Maestru cor de copii: Smaranda Morgovan
Anita Hartig (Mimì), Teodor Ilincăi (Rodolfo), Adrian Mărcan (Marcello), Csaba Sandor (Schaunard), Marius Boloș (Colline), Adriana Marcu (Musetta), Mihnea Lamatic (Benoît, Alcindoro), Constantin Negru (Parpignol), Adrian Ionescu (Vameșul)
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Dirijor: Tiberiu Soare

Dacă ar fi fost o premieră a unei noi producții de operă pentru La bohème, atunci cea mai potrivită translație a dramei ar fi fost în contextul unui Blitzkrieg pe timp de iarnă. Doar muzica lui Puccini a rămas neatinsă de violentul război mediatic dintre Ioan Holender, legendarul director al Wiener Staatsoper, și interimara echipă de management a ONB. Criticile lui Holender au lovit în plin butaforia organizațională pe care încearcă s-o construiască Beatrice Rancea, iar replierile lui Andrei Șerban și Renato Zanella sau ale directoarei interimare au fost neputincioase, aceștia devastându-și singuri imaginea. A devenit clar că „liniștea” – acest Graal al politicilor culturale românești – nu mai poate fi menținută, nici măcar în aparență. Prostiile făcute anul trecut de Vlad Alexandrescu și Corina Șuteu, coordonați de Vasile Dâncu, explodează acum pe biroul noului ministru al culturii, Ionuț Vulpescu. Dar despre toate astea voi reveni într-un alt comentariu, când un prim bilanț al morților și răniților din această ciocnire va deveni public.

boheme-wno-hartig

Anita Hartig alături de Alex Vicens în „La bohème” – Welsh National Opera, Iunie 2012 (regia: Annabel Arden)

O prezență foarte rară la București până recent, Anita Hartig era foarte așteptată în La bohème, iar sala a fost plină. În 2006, când absolvea Conservatorul din Cluj, în România o aștepta cariera tipică pentru un tânăr cântăreț de operă, silit să aștepte la coadă mulți ani până când mediocritățile cu contracte pe durată nedeterminată lăsau un loc liber într-un rol principal, ca să poată pleca la o „cântare” privată. A ales Viena lui Holender, sau poate Viena a ales-o pe ea. În 2009 debuta la Staatsoper în Musetta. Au urmat vreo sută de spectacole cu roluri mici, pentru ca în 2011 să explodeze: Marzelline, Mimì, Susanna, Pamina. Un an mai târziu era cea mai dorită Mimì din lume: Welsh National Opera, Covent Garden, Teatro alla Scala, Metropolitan. La Scala, debutul s-a produs cu câteva zile mai devreme decât era prevăzut, când a înlocuit o capricioasă Angela Gheorghiu care anulase un spectacol dintr-o lungă serie de Bohème aniversare (50 de ani de la premiera producției lui Zeffirelli), cu distribuții din care o altă Mimì era Anna Netrebko. Publicul scaliger a murmurat amenințător când s-a anunțat forfaitul Angelei. La final, când fiecare solist trebuie să-și înfrunte toți demonii ieșind singur în fața cortinei, chiar și ultimul loggionist feroce o adoptase, iar Anita și-a înghițit cu greu lacrimile de emoție ale unui triumf.

Aseară am văzut-o și am ascultat-o cu toții; a fost aceeași pe care o știam din diverse transmisiuni radio (pentru că, odată cu gloria, au venit și propriile ei forfaituri, atunci când trebuia să fie filmată). O voce paradoxală, cu un timbru delicat, cu străluciri argintii, dar care ascundea miraculos forța de a penetra fără probleme țesătura orchestrală, care făcea ca muzica lui Mimì să plutească maiestuos peste toată sala. Apoi, fiecare silabă era mângâiată de această voce plină de soprană lirică autentică, înfiorând de emoție prin vibrația rapidă din acut, cu rezonanțe de flaut, specifică ei, provocând senzații de prospețime și de ingenuitate rar întâlnite. Prima arie (Si. Mi chiamano Mimì) a confiscat atenția tuturor, nimic nu mai exista în sala Operei decât instrumentul acestei voci. Donde lieta usci e tragică și tocmai acest contrast te lăsa să respiri, dar la final, oricât de mult ai fi ascultat La bohème, tot simțeai că mureai odată cu Mimì, iar moartea personajului ne transforma pe toți într-un fel de Rodolfo, Marcello, Schaunard, Colline, sau Musetta, inconsolabili, maturizați brusc după două ore de muzică și poezie a tinereții.

Teodor Ilincăi a cântat destul de des rolul lui Rodolfo alături de Anita Hartig (Royal Opera House, München, Cluj etc.) dar, din păcate, fragilitatea acestei Mimì nu l-a inspirat niciodată. Da, are o voce mare și sigură, cu un acut generos, care face să rezoneze toți pereții unui teatru de operă, dar atât. Nimic din timiditatea și delicatețea lui Rodolfo nu răzbate dincolo de note, astfel încât singurul moment în care stilul vocal și psihologia personajului se întâlnesc e abia la final (quel guardarmi così…). Prea puțin pentru o operă, suficient pentru aplauze, dar lăsând mereu impresia că studentului poet care scrie articole pentru Castoro și piese de teatru bune de aruncat în foc, care trăiește simplu și senin (E come vivo? Vivo.) până la întâlnirea cu Mimì, parcă i-a lipsit ceva, toată seara. Dar de asta îți dai seama abia după ce ai plecat din teatru, prea târziu, când ți se face rușine s-o recunoști cu voce tare, după ce ai aplaudat cu ochii în lacrimi, contemplând trista mansardă a celor patru studenți pustiită de moartea sopranei.

În rest, distribuția a fost onestă și nimic mai mult. Un Adrian Mărcan impozant, dar căruia i-au lipsit focul și tinerețea lui Marcello, un personaj mai complex decât linearul Enrico din Lucia di Lammermoor. Csaba Sandor a fost ceva mai interesant, dar abia în ultimul act vocea lui a avut o impostație mai rezonantă, în rest a părut incomplet. Marius Boloș e necredibil în rolul studentului filosof Colline, ariei din ultimul act (Vecchia zimarra…) lipsindu-i compasiunea pe care vocea basului obișnuit să cânte roluri mai dramatice nu o are și probabil nu o va avea vreodată (nu-i nimic, roluri de bas care i se potrivesc sunt o mulțime). Mai departe, mai rău: o Musetta absolut plictisitoare, Adriana Marcu nereușind să transmită nici măcar o urmă de seducție, cu o voce de subretă ce își cheltuia toate resursele pentru a rămâne corectă, și un Mihnea Lamatic la capătul puterilor, singurul care a fost acoperit de orchestră.

În fosă a revenit Tiberiu Soare, cu bune și cu rele. A condus de atâtea ori și în atâtea locuri  La bohème, o operă pe care o cunoaște și pe care o înțelege dincolo de portative. A condus cu siguranță și echilibru, fără să arunce nici o provocare soliștilor de pe scenă. Orchestra îl iubește și l-a urmat cât a putut de bine. De fapt, „a dat totul”, cum se spune, numai că acest „totul” e destul de departe de ce trebuie. Totul a curs corect, dar rutinier, trenant, nici o urmă de simfonism (să nu uităm, la baza operei lui Puccini stă un Capriccio Sinfonico), au fost două ore de anemie, ca sunetul unui motor la ralanti. Corul a fost și el apatic. În orice caz, chiar și această mediocritate a sunat mult mai competent decât gagurile involuntare din Lucia. Tiberiu Soare dirijorul e însă doar Dr. Jekyll; cealaltă personalitate a lui, Mr. Hyde, îl poate acapara oricând, așa cum s-a întâmplat tot anul trecut. În tot acest context muzical, Anita Hartig a ieșit și mai mult în evidență, o clasă peste toți, chiar și peste experimentatul Ilincăi.

 Stagiunea continuă, la fel și gerul din această iarnă.

8 comentarii la “La bohème în vreme de război

  1. Groucho
    Ianuarie 29, 2017

    O Boema fara suflet.

    Da, Hartig a fost senzationala, tot ce ai spus mai spus, nimic de adaugat sau scos. Da, cu greu mi-am putut stapani lacrimile la final. Dar cam la asta se rezuma ce a fost bine cu aceasta Boema.

    Ilincai a fost neschimbat fata de data trecuta (acum 2-3 ani?). Ceea ce este si bine, si rau. Bine, pentru ca si-a pastrat vocea impunatoare, solida, sigura, cu acute care fac sa vibreze lampile in sala. Rau, pentru ca anii care s-au scurs nu par sa fi adus o aprofundare a personajului sau stilului. Lipsa de vulnerabilitate, de lirism, de melancolie a caracterizarii il fac un Rodolfo mai putin credibil. Desigur, prin comparatie cu tenorii plapanzi si gatuiti care se perinda de obicei pe scena ONB, oricine va aprecia vocea care sparge peretii si se aude pana in Piata Operei. Deci aplauze furtunoase pe buna dreptate.

    Marcan – de apreciat pentru eforturile sincere de a se inscrie in peisaj, dar prea des a lasat impresia ca se straduie prea tare. Ceilalti – ai uitat cum ii cheama sau ce au cantat imediat ce s-au aprins luminile in sala.

    Vizavi de orchestra am pareri ceva mai vehemente. De prea multe ori a sunat murdar, cu sunete amalgamate intr-o masa amorfa lipsita de orice definitie sau structura. Ca sa nu zic de secventele de prin prima parte in care aveam impresia ca ascult fanfara din Cismigiu. Un motor diesel zgomotos care pe langa huruitul de relenti mai este dotat si cu un enervant sistem stop-start.

    In doua saptamani am vazut trei spectacole cu trei dirijori diferiti, incat ma intreb daca acestora li se poate imputa ceva sau lupta este demult pierduta. Daca Motadelli e ceva mai nou, halul in care se prezinta orchestra astazi este „meritul” direct al celor care au format-o ani la rand: Conta, Soare, Teodorascu. Recent, „Tibi” a castigat concursul de maistru categoria intai. Un concurs la care a fost singurul participant si la care a obtinut 100 de puncte. Adica maximul, apogeul, nivelul la care nu mai e nimic de imbunatatit. Vai viata noastra!

    Apreciază

  2. Pingback: La bohème în vreme de război - Radio ClassicOne

  3. sorin
    Ianuarie 30, 2017

    Desi in linii mari prezentarea e corecta, eu (care sunt de regula mai critic si mai acid) as zice ca acest spectacol nu a fost atat de „rau”. Desigur, nu e Boema lui Karajan sau a lui Solti, nici a lui Pavarotti ori Carreras si nici a vreuneia din marile dive din trecut. Dar in contextul actual mi s-a parut un spectacol per global reusit, in ciuda diferitelor imperfectiuni. Emotia a existat si nu doar datorita Anitei, un lux pe care mi-as dori sa ni-l permitem mai des.
    Teodor Ilincai a capatat o culoare mai baritonala si continua sa cante predominant in forta, insa vocea nu mi se mai pare atat de impinsa ca in alte ocazii, acutele au fost mai sigure si mai precise si a mai castigat in expresie. Mai are inca de crescut, dar eu il compar cu ultimele 3-4 Boeme in care l-am vazut in ultimii 2-3 ani.
    Adrian Marcan mi s-a parut mai putin „demonstrativ” decat in Lucia si a reusit sa intre parca un pic mai bine in pielea personajului.
    Csaba Sandor are dincolo de o voce sonora si bine expusa si proiectata si o prezenta scenica foarte intensa, e una din rarele ocazii in care Schaunard depaseste nivelul de fundal in care il tin majoritatea interpretilor. E inca foarte tanar si presupun ca va castiga in expresie si nuantare.
    Chiar si orchestra a depasit, putin, nivelul abisal in care reajunsese in Lucia. Inca nu suna ca o mare orchestra, dar a fost in linie cu cantaretii, fara incidente sau accidente majore.
    E pacat ca Bolos, care dadea semne ca incepe sa intre pe un fagas bun, a revenit la emisia deficitara de altadata si a avut o prezenta greoaie si neconvingatoare.
    Si Musetta total insuficienta a fost un alt punct negativ al serii – imi amintesc de Musetta Anitei de la Viena, cand, nu doar ca voce ci si ca interpretare si personalitate a eclipsat-o pe protagonista, iar Colline al lui Dan Dumitrescu a fost de o simplitate si naturalete cu atat mai sfasietoare si mai impresionante; dar nu-l uit nici pe Beczala, intr-o zi proasta, care a cantat dezordonat toata seara, sau pe Caria, care a urlat sub ton tot rolul. Sub multe aspecte, spectacolul de la ONB a fost peste cel de la Viena, „dotat” cu staruri si preturi foarte piperate la bilete. E bine sa avem deziderate marete si standarde inalte, dar e bine sa privim si partea plina a paharului.

    Apreciază

    • Groucho
      Ianuarie 30, 2017

      Locurile in picioare au acelasi pret si la Viena, si la Bucuresti. 🙂

      Apreciază

  4. sorin
    Februarie 1, 2017

    Locurile in picioare sunt o concesie facuta unui public ce nu poate sau nu doreste sa plateasca un loc pe scaun. La Viena e un fenomen special, sunt foarte multe si sunt lasate special asa, pentru a sparge barierele de clasa. Dar nu acelea sunt cele luate in discutie si nici nu sunt reprezentative. Si, pentru cultura generala, eu nu am luat niciodata un bilet in picioare la Viena. Pentru Boema am dat circa 100 euro pe un bilet de categorie mijlocie; cele mai scumpe erau undeva spre 200, adica mai mult in euro decat sunt la ONB in ron. In plus, in multe teatre, inclusiv la ONB, locurile in picioare se vand doar dupa ce s-au epuizat locurile pe scaune.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Februarie 1, 2017

      Haha! Îmbunătățirea culturii noastre generale implică să știm că Sorin nu-și cumpără bilet în picioare.
      😀

      Apreciază

    • Groucho
      Februarie 1, 2017

      Ce-are cultura cu prefectura, ma rog… Nu stiam ca e o rusine sa stai in picioare. Eu am stat si a fost o experienta pe care nu o voi uita. Ar trebui sa incerci si tu o data.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.455 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: