Într-o Sâmbătă, 4 februarie 2017, Opera Română Craiova
Giacomo Puccini: TURANDOT
Iréne Theorin (Turandot), Simone Frediani (Calaf), Renata Vari (Liù), Sorin Drăniceanu (Timur), Ioan Cherata (Ping), Cristian Bălășescu (Pang), Bogdan Olaru (Pong), Mircea Tudora (Altoum), Dragoș Drăniceanu (un Mandarin).
Conducerea muzicală: Walter Attanasi, regia artistică: Emil Strugaru, scenografia: Sorin Novac, maestru de cor: Bogdan Botezatu
Orchestra și Corul Operei Române Craiova

Iréne Theorin va fi Turandot la Craiova, vestea a căzut ca un trăznet. Opera Craiova plusa îndrăzneț și cu numele tenorului, Ian Storey, deja era prea frumos ca să fie adevărat, iar întrebările deveneau inutile. Așa ceva trebuia neapărat văzut la fața locului. Între timp, Storey răcește și anulează. În ultima clipă e înlocuit de acest Simone Frediani, un tenor cu o carieră minusculă, și totul pare să basculeze spre o partidă de ruletă, în care miza e muzica lui Puccini.

Da, muzica lui Puccini din ultima sa creație neterminată, atât de atipică. Cel care compunea opere despre oameni obișnuiți și dramele lor atât de apropiate de dramele noastre cotidiene, cel care evita eroismul fără să uite niciodată să dea credit nobleții își abandonează profesiunea de credință și se lasă în voia muzicii marilor mulțimi și a subiectelor mitologice cu prinți și prințese, cu imperii care decad, cu eroi care se ridică. E poi, Tristano sunt ultimele sale însemnări pe partitura neterminată, admirația față de Wagner e nedisimulată.

E inevitabil să nu cauți o legătură între secvențele primului act și secvențele din viața reală, cele ale protestelor anticorupție din țară, atunci când asculți muzica mulțimii adunate în noapte ce empatizează cu victimele prințesei de gheață care trimite la moarte pretendenți incapabili să rezolve enigmele ce le-au fost propuse, pentru ca apoi să jubileze la vederea sângelui. Sau între comentariile cinice (sau înțelepte?) ale lui Ping, Pang și Pong și cele din media zilelor noastre.  Din această perspectivă, Puccini nu mai pare atât de neînțeles cu al său Turandot. E tot despre noi.

Nu e momentul cel mai potrivit să discutăm extensiv despre producția lui Emil Strugaru, clasică (inevitabil) și derizoiru-reductivă ca scenografie, dar luminată competent și propunând o mișcare de scenă coerentă, fără să-și propună să revoluționeze nimic. A fost un vehicol pentru soliști vocali de felurite calibre, iar aseară a servit voci bune, mai mult ca niciodată.

Primul act a fost dominat de eforturi lăudabile, nu întotdeauna reușite, ridicând tensiunea așteptării întâlnirii cu Iréne Theorin, căci Turandot începe să cânte abia de la mijlocul operei încolo. Autoritatea sopranei părea să se simtă cu mult înainte să i se audă primele note, căci Renata Vari a arătat o Liù stresată, vibrând larg și dramatic ceea ce ar fi trebuit să fie liric și vulnerabil. Sorin Drăniceanu părea și el inconfortabil în tessitura lui Timur devenită brusc prea înaltă pentru legendarul bas craiovean. În ceea ce-l privește pe Calaf, Simone Frediani punea pe tapet atuurile unei voci virile, dublate de un timbru neașteptat de plin, cu accente lirice, dar acuzând sporadic probleme de pasaj, încât simțeai nevoia să-i ții pumnii în confruntarea din actul II.

Iréne Theorin a început să cânte In questa reggia și de aici încolo totul a fost altfel. Epic aș spune, de povestit altora nu doar la cald, după spectacol, ci și la anul. În 2009, când debuta în producția lui Andrei Șerban de la Royal Opera House, criticul de la revista Opera scria că a fost cea mai bună Turandot de la Gwyneth Jones (în 1984) și până atunci. În 2013 am văzut-o și eu, tot acolo, și impresia pe care a lăsat-o a fost foarte puternică. Aseară a fost așa cum o știam, nimic nu s-a schimbat. Această principesă de gheață nu doar taie cu vocea prin orice orchestră (și cu atât mai mult prin cea de 40 de instrumentiști de la Craiova), dar oricât de sus îi cere aria să urce, timbrul rămâne voluptuos, emanând nu doar forță, ci și o personalitate ce arestează audiența. Theorin e o soprană care reușește să rotunjească marginile unui rol pe care modernitatea îl poate face impenetrabil și schematic, însă ea dă mereu credibilitate  finalului în care prințesa de gheață devine o prințesă îndrăgostită. Nu e doar o voce wagneriană și supraumană nimerită într-o operă italiană, ci un amestec de forță și feminitate. Frediani i-a făcut față, în al doilea act, cu o bravură care merită reținută, apoi a livrat fără emoții Nessun dorma, terminând învingător spectacolul. Acest tenor și-a început cariera abia de câțiva ani, aruncându-se în repertoriul dramatic, ca un Garbis Zobian pe vremuri, învățând peste ani de pe DVD-ul lui Vasile Moldoveanu cum se cântă Luigi din Il tabarro, confirmând studiile despre vocile spinto dramatice care explodează târziu, dar decisiv.

În rest, toți cei de pe scenă au încercat fără rezerve să cânte cât mai bine. Orchestra a reușit, în parte (toate alămurile ferindu-se cu succes de greșeli și, pentru o dată, am auzit cornii cântând cum trebuie), chiar dacă partidele n-au plecat și n-au terminat niciodată împreună. Walter Attanasi a arătat mai multă flexibilitate decât în Don Carlo și a reușit să susțină dramaturgia, chiar dacă atacurile au fost moi, iar maniera italienizantă în care a condus a trimis în fundal modernitatea partiturii instrumentale, anulând explozia. Cam în aceeași zonă s-au situat corul și trio-ul miniștrilor, cântând cu aplomb, dar inegal și necizelat, însă oricum mai bine decât un Altoum nesigur și sub ton, sau un Mandarin cam timid.

Mai e posibil astăzi ca o mare soprană să creeze o emulație așa cum se întâmpla în anii ’60, când Virginia Zeani venea să cânte într-o Românie izolată? Sigur, numai că doar o seară nu ar ajunge.

E poi, Tristano – se vorbește la Craiova despre Wagner, la toamnă, cu Theorin și Storey în concert, apoi… apoi timpul ne va spune. Deocamdată rămânem cu clipa asta, a unei prințese Turandot survolând fără efort corul și orchestra, dând foc scenei și unei seri de Februarie.

Galerie foto (© Radu Rîcă):