Stagiunea curentă de la Ateneu, deși pare sub semnul provizoratului odată cu dispariția lui Nicolae Licareț, fostul director artistic și eminență cenușie a instituției vreme de o jumătate de secol, oferă câteva surprize plăcute. Una dintre ele, absolut neașteptată, este invitarea unei mari pianiste, obișnuită a Festivalului Enescu, Elisabeth Leonskaja. Urmează, în martie, Christian Zacharias și Christian Badea (în două rânduri). În condițiile în care ONB programează doar cinci opere, iar stagiunea de la Sala Radio cade înapoi în platitudine după Simon Boccanegra în concert, parcă primăvara arată altfel în București, tocmai în clădirea iconică a Ateneului Român.

Un  program curios îi alătura pe argentinianul Ginastera de scandinavii Grieg și Sibelius. Suita Estancia, una dintre piesele de rezistență ale bisurilor lui Gustavo Dudamel cu Orchestra de tineret a Venezuelei, „Simon Bolivar”, s-a vrut a fi un ghiocel muzical, dar n-a fost cazul. Direcția surprinzător de rudimentară a lui Horia Andreescu a generat sonorități grele, apăsătoare, acolo unde fervoarea latino-americană ar fi trebuit să predomine. O orchestră care pleacă de la mezzoforte când ar trebui să cânte piano ajunge să sune dur și zgomotos în momentele de explozie, de parcă ar fi fost o reducție a unei simfonii de Șostakovici cântată de un ansamblu militar sovietic.

Elisabeth Leonskaja a atacat concertul lui Grieg cu bun gust, așa cum era de așteptat, fără compromisuri făcute romantismului, ceea ce părea să se potrivească oarecum cu stilul nenuanțat al orchestrei. Problemele au început la primul rubato, derutând imediat acompaniamentul orchestral.   În partea a doua, pianista a părut suavă după introducerea instrumentală, deși dinamica ei nu era deloc eterică, ci dimpotrivă, un sunet și un tempo moderat ce permiteau o progresie dramatică realmente impresionantă. La un moment dat, am observat cum Cătălin Desagă, concert maestrul din această seară, era mai atent la artistă decât la dirijor, încercând (și reușind) să nu decaleze corzile de instrumentul solist. Tehnica impecabilă a lui Elisabeth Leonskaja a fost exemplară în cea mai mare parte a concertului, deși, uneori, ritmul pasajelor rapide nu-i permitea să accentueze suficient. Orchestra n-a avut o viziune comună cu pianista, astfel încât momentele în care concertul părea un colaj au fost numeroase.

Dar începutul este promițător. Faptul că la Ateneu încep să fie invitați artiști valoroși e un semn bun. Sper ca acest experiment să continue și să devină o regulă. Performanța orchestrei va veni și ea, măcar prin puterea exemplului.