Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Zacharias la Ateneu și totul pare simplu


Într-o joi, 15 Martie 2017, la Ateneul Român
Concert organizat cu sprijinul donaţiei testamentare a doamnei Sanda Cârciog-Rizescu
Joseph Haydn: Simfonia nr. 91, în mi bemol major, Hob.I : 91
Arnold Schönberg: Simfonia de cameră nr. 2
Ludwig van Beethoven: Concertul nr. 5, în mi bemol major, pentru pian și orchestră, op. 73  –  „Imperialul”
Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor și solist: Christian Zacharias

Lume multă la Ateneu pentru reîntâlnirea cu Christian Zacharias, pentru prima oară într-o stagiune ordinară a unei instituții muzicale românești. După multe prezențe la Festivalul Enescu, pianistul german are în București o întreagă legiune de fani, surpriza invitării lui la Ateneu fiind foarte plăcută. Programul eclectic făcea trimitere către un fel de one man show, în care dirijorul putea străluci în repertoriul clasic (Haydn), cu care a avut mereu succes, dar și cel modern, a doua simfonie de cameră fiind ultima compoziție tonală a lui Schönberg. Pianistul avea rezervată partea a doua a serii, cu Imperialul lui Beethoven. De data asta, în fața lui nu se mai afla orchestra din Lausanne, ci Filarmonica „George Enescu”. Va fi la fel de bine?

Acum vreo zece ani, Zacharias, invitat la Festivalul Enescu alături de orchestra sa, l-a înlocuit și pe Murray Perahia la conducerea lui Academy of St Martin in the Fields. A cântat Mozart cu englezii și și-a schimbat programul cu elvețienii săi, prezentând în două seri integrala concertelor pentru pian de Beethoven, pe care le-a și dirijat. Succesul a fost nebun, legenda s-a construit repede. Abia mai recent, o ispravă asemănătoare a făcut-o Rudolf Buchbinder, tot la Festival, dar cu Filarmonica bucureșteană.

Dar până să povestesc despre cum a fost acum Imperialul, trebuie să amintesc că ordinea de pe afiș a simfoniilor a fost inversată. S-a început cu Haydn. Simfonia nr. 91 a pus în evidență una dintre calitățile care lipsesc dirijorilor autohtoni: coerența. Articulația clasică a lui Haydn sau Mozart creează dificultăți de necrezut falangelor românești, care sună de multe ori mecanic și greoi, în ciuda aparentei simplități a compozițiilor. Zacharias a ținut totul la un loc, dar fără să atingă suplețea. Aș putea spune că Haydn a sunat mai degrabă ca Prokofiev din prima lui simfonie, intens dar dur în loc de vibrant, tonic dar cu o dinamică redusă. Însă faptul că Zacharias nu a slăbit ritmul a avut efect și orchestra a impresionat.

Procedeul a funcționat mai bine în Simfonia de cameră a lui Schönberg, unde accentul nu cade prea mult pe subtilitate, ci pe culorile instrumentale, modernismul compoziției ținând loc de stil. Partea a doua, în mod special, a acestei simfonii a sunat încântător, cu sonorități surprinzătoare. A fost momentul cel mai reușit al serii.

Concertul nr. 5 de Beethoven e suficient de dificil încât, atunci când pianistul mai și dirijează, orchestra trebuie să fie impecabilă, ca să poți elimina compromisurile. Este evident că pianistul nu poate da prea multe indicații privind expresivitatea, ci doar intrările instrumentelor. Christian Zacharias a livrat o interpretare directă a concertului, imprimându-i chiar o atmosferă urgentă în prima parte, mai dramatică decât suntem obișnuiți. Cu un simț deosebit al frazei muzicale, accentele interpretării de la pian au spus o întreagă poveste, chiar dacă absența oricărui rubato a anulat marile respirații romantice. În același timp, totul a sunat închegat și unitar, și chiar dacă al doilea corn a greșit de câteva ori, rezultatul general a fost reușit, totul terminându-se în aplauze furtunoase, urmate de un bis în care pianistul, eliberat de povara dirijatului, și-a etalat toată sensibilitatea. Dacă ar fi să comparăm concertul din această seară cu cel al lui Buchbinder, Christian Zacharias a avut mai multă coerență, chiar dacă a pierdut puțin din poezie.

Concluzia este foarte clară. Nu doar că recomandarea de a veni vineri la Ateneu este redundantă (biletele s-au epuizat demult, astfel încât repetiția generală s-a făcut cu public), dar iată că stagiunea de primăvară a Filarmonicii arată până acum cel puțin interesant: după Leonskaja și Zacharias, urmează două concerte cu Christian Badea, apoi… vom vedea. În stilul aproximativ al instituțiilor muzicale românești, programul lunii Aprilie rămâne un mister. Dar diferența dintre o stagiune cu invitați de valoare și monotonia mediocrității de la Sala Radio (unde, la un moment, dat va debuta un Mottadelli, nerecomandat de nici un succes) este evidentă. Evidentă este și afluența de public. Seri precum cele cu Parsifal din toamna trecută, sau cele de acum rezolvă pe loc marea întrebare ipocrită a culturii românești: unde se ascunde publicul de la Festivalul Enescu între două ediții? Unde să se ascundă? Acasă, la discuri, sau în străinătate, la concertele care vizează excelența. Acum 60-70 de ani, Ateneul avea o tradiție a invitaților de mare valoare, un pianist ca Arrau devenise o prezență obișnuită. Și nu doar el. Politicile culturale păguboase, care economisesc bani puțini sub pretextul că încurajează artiștii locali să se producă pe o scenă importantă, nu au dat rezultate. Bugetul anual al unei instituții precum Filarmonica este mai mic decât multe dintre prejudiciile sau șpăgile din dosarele de corupție care fac pagina întâi a ziarelor naționale. Aceasta este calea spre profesionalizare: alăturarea muzicienilor români de mari artiști, validați internațional. Și primul semnal că s-a schimbat ceva va veni abia când vom putea asista la un Parsifal integral, în apropierea sărbătorilor pascale, ca un eveniment obișnuit al stagiunii. Până atunci…

Update: Așa cum se întâmplă de multe ori la Ateneu, reluarea de vineri a fost mai bună. Greșelile individuale aproape au dispărut, Zacharias a cântat mai nuanțat concertul de pian. Schönberg a fost excelent, iar Haydn, în ciuda eforturilor tuturor celor de pe scenă n-a putut elimina o oarecare monotonie.

2 comentarii la “Zacharias la Ateneu și totul pare simplu

  1. Liviu
    Martie 18, 2017

    Totusi, Misha Katz si Dan Grigore (17.03)si Phillip Mann (10.03) cu program exceptional in ambele cazuri, la Sala Radio, demonstreaza ca epitetul mediocrității e nemeritat.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.433 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: