Să dăm la o parte clișee precum „lectură cu sufletul la gură”, „m-am oprit din citit căci nu voiam să se termine așa de repede” ș.a.m.d. Poți decide tu singur dacă volumul de dialoguri dintre Haruki Murakami și Seiji Ozawa, Absolutely on Music (Random House, 2016, ebook), se prelungește în metalectură la nesfârșit, sau se rezumă doar la parcurgerea textului. Un dialog între un scriitor celebru, dar și trendy, care a inclus adesea în povestirile și romanele lui considerații muzicale, și un dirijor la fel de celebru, aflat la amurgul vieții, te poate face să visezi încă de dinaintea publicării cărții.

O primă constatare, ce rămâne pregnantă până la sfârșit, este subiectivitatea dialogului, pornind de la scriitor (așa cum era de așteptat), dar completată de aprecierile la fel de subiective ale dirijorului. Sigur, există și o zonă anecdotică, abordată chiar de la început (celebrul dezacord dintre Bernstein și Gould privind interpretarea primului Concert pentru pian de Brahms), dar cei care caută cu asiduitate amintiri inedite despre maeștrii lui Ozawa (Bernstein sau Karajan) nu vor găsi mare lucru. Perspectiva filosofică și foarte personală a fiecăruia despre muzică e cea mai importantă.

Chiar dacă Ozawa declară la un moment dat că nu-i plac colecționarii de discuri și că speră ca gândurile lui să ajungă la „cei care iubesc cu adevărat muzica”, Murakami îi propune totuși să asculte împreună adevărate rarități discografice, unele dintre ele ieșite din circulație. Și aici este o primă cheie a metalecturii, pentru că invitația de a merge pe acest drum a devenit evidentă încă de când cartea lui Murakami a fost lansată mai întâi în format electronic, contrar oricăror uzanțe de pe piața românească de carte. În același timp, website-ul lui Murakami publica un playlist cu selecții ale audițiilor menționate în paginile volumului.

Discursul lui Leonard Bernstein de dinaintea unui concert la Carnegie Hall alături de Glenn Gould, în care dirijorul își exprimă dezacordul față de viziunea pianistului, dar recunoscându-i admirativ meritele, nu poate decât să-i șocheze pe cei care nu știu povestea. Seiji Ozawa, asistent al lui Bernstein în acea perioadă, e un martor surdo-mut al episodului, întrucât nu stăpânea bine limba engleză în 1962. Trecerea timpului îl face să exprime o opinie despre oportunitatea momentului, de la înălțimea vârstei și a experienței. Dar dincolo de asta, cât de bună este totuși interpretarea celor doi? Deși contrastul celor două viziuni este declarat, critica muzicală n-a reținut înregistrarea în topul discografiei all time. Impulsul este să cauți în replică un disc în care Ozawa dirijează un mare pianist în concertul lui Brahms: fără rezultat. Tot așa cum nici variante mai bune cu Bernstein sau Gould nu prea sunt. Și nici nu e de mirare: prima mișcare a concertului este un coșmar pentru dirijori, un detaliu pe care Ozawa nu-l amintește, iar Murakami îl ignoră. Și-atunci, apelând la cărțile care acoperă un secol de recomandări discografice, dublând demersul și prin răsfoirea colecției revistei Gramophone (disponibilă online integral de la primul număr din 1923 și până în prezent), o variantă nu doar alternativă, ci și mai bună e cea din 1961, în studio, cu Claudio Arrau cântând la pian atât de romantic, însoțit de pulsația ritmică a lui Carlo Maria Giulini, ca o respirație emoționată. Și de aici încolo, putem ușor derapa în oniric, visând la concerte ideale. Între lectură și audiție, unde să te oprești cu una dintre activități ca s-o continui pe cealaltă? Și din lectura lui Murakami, la cea critică, până unde să mergi? După părerea mea, n-ar trebui să te oprești deloc, ci să mergi cu curiozitatea până la capăt, chiar dacă asta ar însemna să termini dialogul scriitorului cu muzicianul abia peste ani. Poate că atunci va fi cel mai bun moment pentru a relua lectura și atât, parcurgând-o repede. Iar în pauzele lecturii, să asculți muzica acestei cărți. Cu siguranță vei fi mult mai bogat.

Fie că vrei să explorezi muzica sau discografiile magnifice, sau pur și simplu să descoperi discurile lui Ozawa (superba Simfonie fantastică a lui Berlioz, sau meditațiile sale zen din Simfoniile lui Mahler și multe altele), libertatea cititorului e neîngrădită.

De ce nu există un asemenea dialog și în România?

Dacă am încerca să ne imaginăm cum ar arăta o asemenea carte într-o versiune românească, un dialog profund între un scriitor și un dirijor, am constata relativ repede că dialogul nu ar putea să decoleze prea mult în primul rând din cauză că România a fost mereu o piață foarte inconsistentă pentru industria fonografică. Chiar dacă există colecționari, marea majoritate a audițiilor de azi sunt comprimate în timpul scurs din 1989 și până acum, pierzând pe drum noutatea de la data lansării, dezbaterea și chiar moda.

Eu unul m-am lăsat ispitit de toate tentațiile sonore dar și de toate detaliile pe care le mai poți afla pornind de la considerațiile celor doi, chiar  mergând mai departe spre alte cărți ale lui Murakami. Ascultând muzica, îmi aminteam mereu de o imagine pe care n-o pot uita, un set de fotografii ale lui Miles Davis, cu care m-am identificat fără rezerve.

Previzibil, segmentul dedicat Operei este cel mai amuzant și, evident, prea scurt. Seiji Ozawa, succesor al lui Claudio Abbado la Wiener Staatsoper și unul dintre colaboratorii apropiați ai lui Ioan Holender, povestește cu mult umor cum a fost primit la Teatro alla Scala:

OZAWA: Când am apărut prima dată la Scala [în 1980], am fost primit cu huiduieli intense. Dirijam Tosca cu Pavarotti. Noi doi ne-am înțeles bine de-a lungul timpului, așa că m-a invitat să vin la Milano. Era nerăbdător să lucrăm împreună, deci până la urmă am mușcat momeala. [Râsete.] Maestrul Karajan s-a opus total ideii. „E sinucidere,” mi-a spus. „O să te omoare!”

MURAKAMI: Cine să vă omoare?

OZAWA: Publicul. Publicul de la Scala este faimos pentru severitatea față de muzicieni și, bineînțeles, m-au huiduit ca nebunii. Am dirijat șapte spectacole, dar după primele trei am remarcat dintr-odată că nu mă mai huiduiau, iar restul au decurs fără nici o problemă. [...] Prima dată în viață când am fost huiduit au fost acele spectacole cu Tosca de la Scala și asta s-a întâmplat exact atunci când mama mea venise la Milano tocmai din Japonia. Vera (soția lui Seiji Ozawa, n.n.) nu a putut fi cu mine, pentru că trebuia să stea cu copiii, care erau încă mici, așa că mama mea a venit în locul ei ca să-mi gătească mâncare japoneză. A venit la teatru pentru prima reprezentație și când a auzit toată huiduiala din jurul ei și-a imaginat că spectatorii strigau „Bravo!” [Râsete.] Era atât de tare, încât a presupus că oamenilor le plăcea spectacolul. Când ne-am întors la hotel, mi-a zis: „Nu-i așa că a fost minunat? Au fost așa de mult ovații pentru tine!”

MURAKAMI: Ha, ha, ha!!

OZAWA: Așa că i-am explicat că nu strigau „Bravo!”, ci „Boo!” Nu auzise în viața ei așa ceva, deci pur și simplu n-a înțeles. [...] În orice caz, când am fost huiduit la Milano, Pavarotti a încercat să mă consoleze. „Când te huiduie aici, Seiji, înseamnă că ești printre cei mai buni muzicieni din lume”. Iar câțiva membri ai orchestrei mi-au spus că nici un dirijor n-a apărut vreodată aici fără să fie huiduit. Până și Toscanini a fost huiduit la Scala. Dar, indiferent ce mi-au spus, nu m-am simțit consolat deloc. [Râsete.]