Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

O scrisoare pierdută în ritmuri de estradă


Într-o duminică, 5 martie 2017, la Opera Națională București
Dan Dediu: O scrisoare pierdută
Libretul: Ștefan Neagrău, după piesa omonimă a lui Ion Luca Caragiale
Regia: Ștefan Neagrău; Scenografia: Viorica Petrovici; Lighting design: Cornel Dume
Ștefan Popov (Tipătescu), Andrei Lazăr (Cațavencu), Iustinian Zetea (Pristanda), Valentin Racoveanu (Trahanache), Simonida Luțescu (Zoe Trahanache), Daniel Filipescu (Farfuridi), Daniel Pop (Brânzovenescu), Liviu Indricău (Cetățeanul turmentat), Răzvan Georgescu (Agamiță Dandanache)
Orchestra și Corul Operei Naționale București; Maestru de cor: Daniel Jinga
Dirijor: Tiberiu Soare

Îmi doream să văd opera lui Dan Dediu. Premiera am ratat-o în 2012 și am regretat apoi, când Răzvan Ioan Dincă a scos-o din repertoriu, astfel că azi am văzut și ascultat pentru prima dată O scrisoare pierdută, eliberat de hype-ul unei premiere absolute și de orice alte prejudecăți.

E greu să te atingi de clasici. O scrisoare pierdută este cea mai populară piesă a lui Caragiale, iar succesul modest al operelor lui Paul Constantinescu (O noapte furtunoasă – 1935), Sabin Drăgoi (Năpasta – 1928) sau Adrian Iorgulescu (Revuluția – 1993, după Conul Leonida față cu reacțiunea) nu încuraja pe nimeni să se aventureze într-o nouă transpunere muzicală. A făcut-o Dan Dediu, compozitor contemporan experimentat (să notăm că în catalogul creațiilor sale, Scrisoarea este Op. 147), care nu se află la prima operă (mai avea Münchausen și EVA).

Nu sunt familiarizat îndeaproape cu limbajul și stilul muzical al lui Dan Dediu, dar de regulă, la finalul unei compoziții contemporane, trăiești o senzație de uimire: ce-a fost asta? ce-a vrut să spună? seamănă cu ceva? etc. La finalul Scrisorii uimirea nu-i chiar așa de mare. Un amestec de sonorități moderne combinate cu ritmuri orientale și latine, de estradă, dacă nu chiar de café concert, ceea ce ar împinge spre o dilemă: e operă sau musical? E operă, prin interludiile orchestrale, în special începutul fiecărui act, sau trecerile de la o scenă la alta. E musical pentru că melodiile ritmate pe post de arii rămân totuși foarte mult într-o zonă facilă, care nu forțează limitele vocilor de pe scenă, dar care nici nu caracterizează prea mult personajele în afara unor corespondențe cu laitmotive.

osp

Sigur, nu putem judeca astăzi o compoziție cu aceleași criterii cu care analizăm o operă de Verdi (de ce e mai bună Otello decât I Lombardi?), dar trebuie să spun că libretul lui Ștefan Neagrău este slab. Se poate invoca respectul pentru textul lui Caragiale, dar asta nu scuză faptul că rezultatul este doar un decupaj din piesa de teatru, în care unele momente eliminate (scena lui Pristanda enumerând steagurile). De acord, fiind o tratare modernă, nu se aștepta nimeni la o versificare à la Alecsandri, dar, dincolo de tăieturile de foarfece, nici nu există vreo viziune dramatică deosebită asupra operei după o piesă de Caragiale. În mod curios, dacă textul e lăsat liber, Dan Dediu a ales să încapsuleze mare parte din muzică în forma rigidă a unor tangouri, bossa nova, peșrev, vals, bolero, manea etc., în care ritmurile accentuate ale percuțiilor trenau, curgerea muzicii devenind chiar discutabilă. Efectul de public este imediat, dar facilitatea asta împiedica în același timp să se audă și aluziile la Balada lui Ciprian Porumbescu sau chiar la unele sonorități ce aminteau de primul act al lui Œdipe (spre finalul ariei lui Dandanache). Mi-ar fi plăcut ca citările să fie folosite mai des, în locul muzicii de dans (chiar îmi vine în minte o idee pentru steagurile lui Pristanda, pe muzica lui Leporello, din aria catalogului). Poate tocmai de aceea, cea mai interesantă arie este cea a discursului electoral al lui Cațavencu, eliberată de sub tirania ritmurilor dansante. Mai mult, nu mi se pare deloc evidentă asocierea lui Tipătescu cu tangoul argentinian și în general prezența abundentă a ritmurilor latino mi s-a părut exagerată.

Mai interesantă a fost alegerea tipologiei vocale a personajelor. Un prim rezultat este că rolul președintelui de comiții (tenor) și al prefectului (bariton) s-au inversat, Tipătescu e plin de făină, de o stupiditate care întrece senilitatea unui Trahanche ce pare chiar să fie adevăratul dirijor din umbră al intrigii, interesat mai puțin de scandalul amoros cât de jocul politic. Cațavencu (tenor) este cel mai adus la zi dintre toate personajele, „liber-schimbismul” din replicile acestuia fiind relativizat de muzică, devenind cu adevărat contemporan. Doar Zoe rămâne neschimbată.

Libretistul este și autorul regiei. Producția, datând din epoca Arbore, cu scenografia construită de Viorica Petrovici, e neimaginativă și chiar inexplicabil de mohorâtă. Simbolurile (specifice regiei românești de operă din ultimele două decenii) sunt facile și neinteresante: fotoliul regal al lui Trahanache/Tipătescu în care vrea să se instaleze Cațavencu, felinare coborând din cer care ar trebui să trimită spre o anumită latură serioasă a subtextului (dar foarte departe de ideea de Requiem la care aspiră declarațiile compozitorului de dinainte de premiera din 2012), sau manechine negre din carton decupat care citesc ziare, pe post de public judecător (gura lumii). Mișcarea de scenă este împănată de quid pro quo-uri imediate: Brânzovenescu, apoi Pristanda înveliți în banda de telegraf, grătarele de mici de la serbarea din final și, în general, scenele de mare învălmășeală (de la finalul dezbaterii electorale din actul doi, în mod special), la care membrii corului s-au dedat cu foarte mare convingere.

andrei-lazar-o-scrisoare-pierduta

Dintre cei de pe scenă, remarcabil a fost doar Andrei Lazăr (Cațavencu), într-un rol complex, pe care l-a exagerat uneori (greu de evitat totuși, având în vedere sursa), dar căruia i-a dat și o identitate proprie, cea a unui tânăr ambițios, aspirant la ideile europene cu mijloace precare intelectuale, dar care lasă să se întrevadă la finalul întâlnirii sale cu Zoe din al doilea act că el este noua generație de politcieni, care-l va înlocui pe Tipătescu cel rudimentar, iar dacă schimbarea se va produce suficient de repede, o va face chiar și în rolul amantului, nu doar în cel al prefectului. Pe de altă parte, un amănunt care trebuie subliniat, Andrei Lazăr a fost și singurul solist cu o dicție acceptabilă. În cazul celorlalți, supratitrarea a fost indispensabilă.

Simonida Luțescu (Zoe) a fost o dezamăgire, timbrul meschin și proiecția chinuită unindu-se într-o interpretare de prost gust. Ștefan Popov (Tipătescu) a adăugat propriile sale limite vocale celor ale personajului, prin inegalitatea registrelor și forțând în multe locuri o voce fără prea mari resurse. Dacă platitudinea lui Valentin Racoveanu (Trahanache) era consonantă cu insondabilul personaj imaginat de Dediu, în schimb, monotonia nu mai funcționa în cazurile lui Iustinian Zetea (Pristanda), Răzvan Georgescu (Dandanache), Daniel Filipescu (Farfuridi) sau Daniel Pop (Brânzovenescu). Excepția din rolurile secundare a fost Liviu Indricău, interpretând în mod natural rolul Cetățeanului turmentat.

Orchestra condusă de Tiberiu Soare s-a dovedit foarte aptă și plină de aplomb în zona muzicii de estradă, dar a acoperit soliștii în permanență. A rezultat o dinamică limitată a sunetului, în care minimul era mezzoforte. Tabloul de ansamblu al întregii seri a fost cel destul de strident și lipsit de nuanțe al unei opere interesante, dar cu (prea) multe concesii făcute facilului, impresia generală a unei oarecare superficialități fiind dificil de îndepărtat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.454 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: