Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Unicul Rigoletto din stagiunea ONB


într-o joi, 4 mai 2017, la Opera Națională București
Giuseppe Verdi: Rigoletto
Regia: Stephen Barlow; scenografia: Yannis Thavoris; lighting design: Warren Letton; coregrafia: Victoria Newlyn
Lucian Petrean (Rigoletto), Veronica Anușca (Gilda), Mihail Mihaylov (Ducele), Horia Sandu (Sparafucile), Liliana Mattei Ciucă (Maddalena), Andrei Lazăr (Borsa), Daniel Filipescu (Contele Ceprano), Vasile Chișiu (Marullo), Adriana Alexandru (Giovanna), Marius Boloș (Monterone), Andreea Novac (Contesa Ceprano), Claudia Caia (Pajul), Adrian Streza (Ușierul)
Dirijor: Vlad Conta, maestru de cor: Daniel Jinga
Orchestra și Corul Operei Naționale București

Dacă nu mă înșeală memoria, cred că sunt mai bine de doi ani de când ONB nu a mai prezentat Rigoletto. Ar putea să vă pară drept impardonabilă lipsa mea de precizie, dar, conform unui principiu românesc după care „istoria începe cu ultimul manager”, website-ul Operei Naționale nu mai conține nici un fel de date istorice. Un singur spectacol stagiunea asta cu excelenta punere în scenă a lui Stephen Barlow e totuși foarte puțin. La trei ani de la premieră, producția rămâne la fel de proaspătă. Ba chiar, odată ce șocul noutății a trecut, e și mai evidentă coerența dramatică a regiei ce mută acțiunea din Evul Mediu italian în Chicago-ul lui Al Capone din anii ’20-’30. Pentru mine, primul tablou al acestei producții, ce reproduce halucinant de fidel începutul filmului Unora le place jazzul, rămâne o reușită extraordinară.

Sigur, există producția lui Jonathan Miller de la ENO, care se joacă aproape neîntrerupt de la premiera din 1982, sau cea a lui Jean Claude Auvray de la Basel (Elveția), sau, mai recent, cea a lui Michael Mayer de la Metropolitan, toate făcând apel la universul mai mult sau mai puțin romanțat al Mafiei italiene din New York sau Las Vegas, dar asta nu scade cu nimic originalitatea lui Stephen Barlow, care apelează la fel de inventiv la citate cinematografice și legende urbane diferite. În cazul producției de la București, e vorba nu doar de barul camuflat într-o firmă de pompe funebre în timpul Prohibiției, devenit cartierul general al Ducelui, dar detaliile sunt cele care dau tot farmecul: colecția de fotografii cu jucători de baseball din biroul Ducelui, neonul pâlpâind din motelul-bordel al cuplului Maddalena/Sparafucile, desprins parcă din teatrul lui Tennessee Williams, superba găselniță a scării de incendiu din blocul în care locuiesc Rigoletto și Gilda, folosită drept cadru pentru marea arie a sopranei din actul I, sugestia uciderii lui Rigoletto mascată sub prezentarea condoleanțelor de către mafioți la căderea ultimei cortine și multe altele. Dar ceea ce rămâne important este că mutarea acțiunii mai aproape de timpurile noastre păstrează relațiile feudale dintre personaje intacte atunci când mediul este cel al unui clan mafiot, organizat pe baza unor ierarhii foarte stricte. Mai mult, acest mediu violent favorizează, sau mai degrabă e o camuflare perfectă pentru stilul est european de a cânta brutal, fără subtilități.

Inițial, personajul Ducelui ar fi trebuit să fie o trimitere directă chiar către Al Capone, tenorii de la primele reprezentații din 2014 fiind amândoi rași în cap și relativ corpolenți (Al Tabone și Robert Nagy), dar, în cazul tânărului tenor bulgar Mihail Mihaylov, acest amănunt nu a mai fost atât de evident. Din punctul meu de vedere, Mihaylov a fost cel mai bun de pe scenă, deși evoluția sa a fost destul de contradictorie. O voce deloc impozantă, copiind fără jenă toate intonațiile lui Pavarotti, dar tocmai de aceea având multe momente excelente, în special în ansambluri. Un acut destul de sigur, acoperind vocalele impecabil, au făcut din duetul lui cu Gilda sau din cvartetul din ultimul act niște episoade memorabile. Pe de altă parte, resursele sale vocale nu erau de calibrul originalului și marile arii (Questa o quella, Ella mi fu rapita/Possente amor – în special –, sau La donna e mobile) au fost mai degrabă șterse. Cu toate acestea, frazarea impecabilă și modul foarte îngrijit în care a cântat în momentele mai puțin stresante (de exemplu, toate reluările ariei La donna e mobile) au fost un adevărat cadou stilistic (în ciuda unor dificultăți aproape neobservabile de respirație). Imaginați-vă (pentru cei care nu l-ați ascultat pe viu) o voce în genul lui Florin Guzgă, dar mai puțin dezvoltată, cu o culoare deseori asemănătoare cu a unui Pavarotti redus la scară.

În ciuda succesului de public, Veronica Anușca n-a fost o revelație. Sigur, fizicul și calibrul vocii erau potrivite, dar banalitatea timbrului e evidentă, iar maniera de a cânta nu avea nici o legătură cu personajul angelic al Gildei. Dacă în primul act inocența nu a fost prezentă nici un moment, iar aria Gualtier Malde… Caro nome a fost onorabilă din punct de vedere strict tehnic, zbieretele pe post de acute din finalul duetului cu Rigoletto (Sì! Vendetta, tremenda vendetta!) au fost supărătoare de-a dreptul. Singurul moment convingător a fost agonia din finalul operei, care a emoționat cu adevărat. Cam puțin.

Așa cum spuneam, contextul general al montării a favorizat ideea unui Rigoletto dur, un om al lumii violente în care trăia. În acest sens, prestația truculentă a lui Lucian Petrean, lipsită de contrastul pe care l-ar fi putut da umanitatea duetelor cu Gilda (ah! acele duete dintre tată și fiică ce devin pe loc un întreg univers la Verdi…), a avut sensul și succesul ei. O voce mare, desigur, virilă, de antracit aspru (dar și încruntată permanent), o dicție foarte bună, o linie amplă, toate acestea au fost argumente indiscutabile. Însă, într-o montare clasică, acest stil de a cânta n-ar mai fi fost atât de adecvat. Și, după cum s-a văzut în Ballo in maschera, acestea sunt limitele stilistice ale baritonului clujean, totuși departe de ceea ce ați putea auzi la un Gheorghe Petean în zilele noastre.

Tabloul general al distribuției a fost completat de un Horia Sandu care s-a descurcat impresionant de ușor cu tessitura foarte joasă a lui Sparafucile, chiar dacă, din punct de vedere dramatic, a făcut din teribilul asasin plătit un personaj aproape simpatic și de o Liliana Mattei Ciucă excelentă tehnic, dar o Maddalena lipsită de orice seducție.

Corul ONB a revenit în Rigoletto la standardul de calitate care-l recomanda pe vremuri drept atuul principal al ONB, iar orchestra a cântat ce scria în partitură. Păcat că Vlad Conta n-a reușit să împiedice decalajele parcă tot mai multe pe măsură ce timpul avansa. Ar fi facil să spun că e un dirijor slab și nici n-ar fi adevărat, pentru că a avut și momente foarte frumoase (de exemplu, acompaniamentul din aria Cortiggiani, vil razza dannata!), însă ceea ce i-a lipsit (poate chiar dintotdeauna) este autoritatea în fața muzicienilor. I-am urmărit gesticulația cât am putut de atent și eforturile de a da corect intrările instrumentelor și (mai ales) soliștilor erau cât se poate de clare, dar atât de rar urmate de muzicieni, încât găsesc că asta e singura explicație rezonabilă.

Și totuși, la final, mi-am dat seama că producția lui Barlow este atât de bine închegată, încât cele două ore ale operei au trecut foarte repede. Păcat că acest Rigoletto rămâne o apariție rară, când ar putea fi un vehicul ideal pentru o garnitură de invitați de cea mai bună calitate, ce ar putea transforma spectacolul dintr-unul bun într-un vis frumos…

Galerie foto cu imagini de la spectacolele din 2014:

11 comentarii la “Unicul Rigoletto din stagiunea ONB

  1. Eddie
    Mai 5, 2017

    Halucinant de fidel? 🙂

    Apreciază

  2. Mefisto
    Mai 5, 2017

    Foarte exacta relatarea,sub toate aspectele,un simt muzical deosebit,impletit cu o experienta vasta si o dorinta de frumos…M-am gandit daca sa scriu ce urmeaza…zicand ca AICI nu conteaza,iar in OPERA nu se accepta…totusi…E vorba de dirijor,Vlad Conta,bietul de el OBLIGAT sa ajunga o paiata care face curent cu bratele..Un muzician fin,de mare cultura,un ARTIST,care simte ,asa cum e normal,ca fiecare garnitura de solisti se comporta altfel,se potrivesc-sau nu- si trebuie adusi la un numitor,ca trebuie sa ajusteze si tempourile pe ici-pe colo…Cine il obliga ?! orchestra !!!!concertmaestrul !!!!!!!!!cum bine ati observat,acesta a refuzat indicatiile,pt ca stie sa cante si singur,nu?!In ultimii ani au fost 2 concertmaestri slabi,care nu stiau si nu puteau conduce colectivul ACUM,TINERII NU POT FI CONDUSI.,doar cu frica de Mottadelli,ca e Director ! Sau ca se inchina unor oaspeti.,in fata carora nu au curaj (sau bunul simt ii impiedica) In curand,se va canta dupa FACEBOOK !!!

    Apreciază

  3. Dana Dana
    Mai 5, 2017

    Ce să zic, se pare că emoția revederii uneia dintre cele mai bune producții ONB, acum putem include și Producțiile de balet😂, a mai înmuiat colțurile. În fapt, aseară, interpretarea a fost între mediocru și dezastru. M-am surprins, la un moment dat, ridicând mâna să temporizez orchestra cu cântăreții👊, bine că n-am scos niciun un sunet. Trei operatici de lângă mine au gemut tot timpul, la prima pauză au plecat, oferindu-mi scaunele lor, ca o recopensă pentru supliciul la care mă voi supune în continuare. Măcar, confortul a fost de private show😉. Totul a părut ca în fața blocului, unde copiii ies să joace fotbal de capu’ lor, n-au strategie, sunt fără încălzire, fără talent, dau în minge, poate intră și în poartă. Mai mult ca sigur, n-a fost făcută nicio repetiție da capo al fine (nu generală, cum zic ei), unele intrări erau de-a dreptul improvizate. Da, Mihaylov a fost peste, mai mult datorită catifelării timbrale, care, da, aduce cu Pavarotti, dar nu va fi niciodată, chiar dacă unii tenori, compatrioți, nu prea dau două cepe degerate pe Luciano sau Placido😂 În rest, fiecare în legea lui, Mefisto are și explicații, dar WTFC. Interpretarea a fost într-un fel opusul producției. Producția: coerentă, plină de detalii și simboluri, fashionable, omogenă, stylish, interpretarea într-un continuum decalaj, scăpări de voce, superficialitate în interpretare, variație tonală aproape de 0. Da, bine că, totuși, am avut o reprogramare de memorie. Nu-mi rămâne decât să sper că Mandeal se va impune, chiar și dacă, la extrem, va înlocui întreaga orchestră cu orchestra lui de tineret, să nu ajungem să vedem un alt Fidelio. Deja, am emoții.

    Apreciază

    • Mefisto
      Mai 6, 2017

      Daca aveti asa emotii,stati acasa si ascultati CD ,sa nu vi se faca rau !

      Apreciază

      • Dana Dana
        Mai 6, 2017

        Urmez acest sfat, deja, pentru alte producții, dar la astea rarisime, nu m-am putut abține🤓

        Apreciază

  4. Mefisto
    Mai 6, 2017

    Imi pare rau daca v-am necajit,dar mi-e ciuda ! Intr-adevar situatia e proasta,dar nu poate fi altfel sub asa o conducere..(vorbesc de tara…).Totusi,avem datoria sa-i sustinem pe artisti ,sa fim alaturi,si sa-i rasplatim cand merita,pt ca totul se face greu,cu multe piedici,multe lipsuri,mare dezorganizare,si pe ici-pe colo rea vointa…

    Apreciază

  5. Despre Opera
    Mai 6, 2017

    @ Mefisto – răspuns la ambele comentarii:

    1. Vlad Conta – problema de autoritate cade tot în răspunderea domniei sale. Așa cum anul trecut s-a putut răsturna cu fundul în sus o instituție întreagă, acum de ce nu poate să facă nimic ca să pună lucrurile la punct?

    2. Datoria spectatorilor este să-și plătească biletul pentru care primesc înapoi o prestație artistică. De aici și până să aducem în discuție, citez: „asa o conducere..(vorbesc de tara…)” nu văd legătura.

    Apreciază

    • Mefisto
      Mai 6, 2017

      1.pentru ca nu face parte din generatia FACEBOOK.tInerii fac regulile acum,dupa bunul plac,dupa simpatii…S-a rasturnat o situatie pt a ajunge un dirijor si o balerina in frunte.
      2.Prestatia vine ca urmare a politicii duse: se dau sau nu fonduri,se aproba sau nu directori,se dau concursuri adevarate sau aranjate…Deja din iarna se vorbeste de ‘debarcarea’ actualei conduceri si asezarea unor PSDisti.
      Chiar nu fac politica,nu pot suferi,dar ati vrut explicatii.

      Apreciază

      • Dana Dana
        Mai 7, 2017

        Vă autoamăgiți. Sunt atât de ancorați în propria comoditate și mediocritate, încât, ca să parafrazez un ex-ministru dâmbovițean, pentru ei nici măcar războiul nu ar mișca ceva. Nu e vorba de bani, de cine îi conduce, de politică etc. Ei au propriul borcan în care stau. S-a văzut că îi sufocă și aerul proaspăt..

        Apreciază

  6. Pingback: Beethoven și Dvořák cu Christian Badea și Mihaela Martin la Ateneu | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.455 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: