într-o Vineri, 5 Mai 2017, la Ateneul Român
Antonín Dvořák: Concertul în la minor pentru vioară și orchestră, op. 53
Ludwig van Beethoven: Simfonia nr. 5, în do minor, op. 67
Solistă: Mihaela Martin
Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea

Mi-ar fi plăcut să merg și joi la concertul de la Ateneu, dar am cedat ispitei de a revedea excelenta producție a lui Stephen Barlow pentru Rigoletto, de la ONB. Însă, așa cum s-au așezat lucrurile, muzica Simfoniei destinului de la Ateneu devine un preambul excelent (dar și un standard înalt de interpretare) în așteptarea lui Fidelio la ONB (14 Mai). Până atunci, săptămâna viitoare e foarte promițătoare, Christian Badea urmând să dirijeze din nou la Ateneu, de această dată Simfonia fantastică a lui Berlioz.

Mai întâi, concertul de aseară a fost o ocazie pentru a o revedea la București pe violonista Mihaela Martin, o muziciană cu o importantă carieră internațională, în special ca profesor în ultimii ani, la Kronberg Academy și în cadrul proiectului Divan al lui Daniel Barenboim. Cu alte cuvinte, un nume căutat de tinerii violoniști care aspiră la gloria mundi și sper ca această revenire a violonistei la București să continue la un moment dat și cu master class-uri, căci, la cum arată acum lucrurile, e mare nevoie.

În aceste condiții, Concertul pentru vioară de Antonín Dvořák a fost iconoclast, marile respirații romantice, prestidigitația virtuozității și sentimentalismul nu au fost o prioritate și, la un moment dat, am realizat că interpretarea pe care o auzeam era de fapt… pedagogică, aveam în fața ochilor un fel de master class. Și asta fără să scadă cu nimic din farmecul unei partituri atât de frumoase. De fapt, uitându-mă în urmă, cam toate concertele pentru vioară acompaniate de Christian Badea, la rândul său violonist la începutul carierei, au fost excelente. Și aseară, vioara Guadagnini a Mihaelei Martin a fost îmbrățișată de orchestră într-o osmoză sonoră reușită, totul completându-se, de la început până la sfârșit.

Dacă Dvořák a fost o plăcere intelectuală, Simfonia a V a de Beethoven, ce a urmat în partea a doua a serii, a stabilit o atmosferă cu totul diferită. Încă de la primele patru note ce au intrat în istoria muzicii, cântate rapid, aproape legat, o urgență dramatică foarte rar întâlnită la București, mai aproape de Carlos Kleiber decât de Leonard Bernstein, o viziune modernă asupra acestei celebre simfonii. Tempo-ul rapid a fost urmat de orchestra filarmonicii surprinzător de bine, deși riscul decalajelor era destul de mare. Badea este un dirijor care favorizează un stil viguros, fără compromisuri, acolo unde muzica e scrisă ca atare. Și da, pentru o dată, orchestra a știut să cânte tare dar vibrant, fără durități. Toată prima parte, cu variațiunile temei destinului (Allegro con brio), a trecut ca un vis. Contrastul părții a doua, cea lentă (Andante con moto), a fost pregnant, fără să cedeze ispitei de a fi languros, plăcerea sunetului care înflorea tridimensional de peste tot a rămas intactă. Ajuns la mijlocul simfoniei, continuarea ultimelor două părți (Allegro) a urmat aceeași logică, a unei lecturi directe, unitare și precise. Impresia a fost puternică și timpul a trecut parcă prea repede.

După această rendiție a simfoniei destinului, din fericire, Christian Badea mai propune două concerte săptămâna viitoare, iar Simfonia fantastică de Berlioz sună deja foarte promițător.