într-o joi, 4 mai 2017, la Opera Națională București
Giuseppe Verdi: Rigoletto
Regia: Stephen Barlow; scenografia: Yannis Thavoris; lighting design: Warren Letton; coregrafia: Victoria Newlyn
Lucian Petrean (Rigoletto), Veronica Anușca (Gilda), Mihail Mihaylov (Ducele), Horia Sandu (Sparafucile), Liliana Mattei Ciucă (Maddalena), Andrei Lazăr (Borsa), Daniel Filipescu (Contele Ceprano), Vasile Chișiu (Marullo), Adriana Alexandru (Giovanna), Marius Boloș (Monterone), Andreea Novac (Contesa Ceprano), Claudia Caia (Pajul), Adrian Streza (Ușierul)
Dirijor: Vlad Conta, maestru de cor: Daniel Jinga
Orchestra și Corul Operei Naționale București

Dacă nu mă înșeală memoria, cred că sunt mai bine de doi ani de când ONB nu a mai prezentat Rigoletto. Ar putea să vă pară drept impardonabilă lipsa mea de precizie, dar, conform unui principiu românesc după care „istoria începe cu ultimul manager”, website-ul Operei Naționale nu mai conține nici un fel de date istorice. Un singur spectacol stagiunea asta cu excelenta punere în scenă a lui Stephen Barlow e totuși foarte puțin. La trei ani de la premieră, producția rămâne la fel de proaspătă. Ba chiar, odată ce șocul noutății a trecut, e și mai evidentă coerența dramatică a regiei ce mută acțiunea din Evul Mediu italian în Chicago-ul lui Al Capone din anii ’20-’30. Pentru mine, primul tablou al acestei producții, ce reproduce halucinant de fidel începutul filmului Unora le place jazzul, rămâne o reușită extraordinară.

Sigur, există producția lui Jonathan Miller de la ENO, care se joacă aproape neîntrerupt de la premiera din 1982, sau cea a lui Jean Claude Auvray de la Basel (Elveția), sau, mai recent, cea a lui Michael Mayer de la Metropolitan, toate făcând apel la universul mai mult sau mai puțin romanțat al Mafiei italiene din New York sau Las Vegas, dar asta nu scade cu nimic originalitatea lui Stephen Barlow, care apelează la fel de inventiv la citate cinematografice și legende urbane diferite. În cazul producției de la București, e vorba nu doar de barul camuflat într-o firmă de pompe funebre în timpul Prohibiției, devenit cartierul general al Ducelui, dar detaliile sunt cele care dau tot farmecul: colecția de fotografii cu jucători de baseball din biroul Ducelui, neonul pâlpâind din motelul-bordel al cuplului Maddalena/Sparafucile, desprins parcă din teatrul lui Tennessee Williams, superba găselniță a scării de incendiu din blocul în care locuiesc Rigoletto și Gilda, folosită drept cadru pentru marea arie a sopranei din actul I, sugestia uciderii lui Rigoletto mascată sub prezentarea condoleanțelor de către mafioți la căderea ultimei cortine și multe altele. Dar ceea ce rămâne important este că mutarea acțiunii mai aproape de timpurile noastre păstrează relațiile feudale dintre personaje intacte atunci când mediul este cel al unui clan mafiot, organizat pe baza unor ierarhii foarte stricte. Mai mult, acest mediu violent favorizează, sau mai degrabă e o camuflare perfectă pentru stilul est european de a cânta brutal, fără subtilități.

Inițial, personajul Ducelui ar fi trebuit să fie o trimitere directă chiar către Al Capone, tenorii de la primele reprezentații din 2014 fiind amândoi rași în cap și relativ corpolenți (Al Tabone și Robert Nagy), dar, în cazul tânărului tenor bulgar Mihail Mihaylov, acest amănunt nu a mai fost atât de evident. Din punctul meu de vedere, Mihaylov a fost cel mai bun de pe scenă, deși evoluția sa a fost destul de contradictorie. O voce deloc impozantă, copiind fără jenă toate intonațiile lui Pavarotti, dar tocmai de aceea având multe momente excelente, în special în ansambluri. Un acut destul de sigur, acoperind vocalele impecabil, au făcut din duetul lui cu Gilda sau din cvartetul din ultimul act niște episoade memorabile. Pe de altă parte, resursele sale vocale nu erau de calibrul originalului și marile arii (Questa o quella, Ella mi fu rapita/Possente amor – în special –, sau La donna e mobile) au fost mai degrabă șterse. Cu toate acestea, frazarea impecabilă și modul foarte îngrijit în care a cântat în momentele mai puțin stresante (de exemplu, toate reluările ariei La donna e mobile) au fost un adevărat cadou stilistic (în ciuda unor dificultăți aproape neobservabile de respirație). Imaginați-vă (pentru cei care nu l-ați ascultat pe viu) o voce în genul lui Florin Guzgă, dar mai puțin dezvoltată, cu o culoare deseori asemănătoare cu a unui Pavarotti redus la scară.

În ciuda succesului de public, Veronica Anușca n-a fost o revelație. Sigur, fizicul și calibrul vocii erau potrivite, dar banalitatea timbrului e evidentă, iar maniera de a cânta nu avea nici o legătură cu personajul angelic al Gildei. Dacă în primul act inocența nu a fost prezentă nici un moment, iar aria Gualtier Malde… Caro nome a fost onorabilă din punct de vedere strict tehnic, zbieretele pe post de acute din finalul duetului cu Rigoletto (Sì! Vendetta, tremenda vendetta!) au fost supărătoare de-a dreptul. Singurul moment convingător a fost agonia din finalul operei, care a emoționat cu adevărat. Cam puțin.

Așa cum spuneam, contextul general al montării a favorizat ideea unui Rigoletto dur, un om al lumii violente în care trăia. În acest sens, prestația truculentă a lui Lucian Petrean, lipsită de contrastul pe care l-ar fi putut da umanitatea duetelor cu Gilda (ah! acele duete dintre tată și fiică ce devin pe loc un întreg univers la Verdi…), a avut sensul și succesul ei. O voce mare, desigur, virilă, de antracit aspru (dar și încruntată permanent), o dicție foarte bună, o linie amplă, toate acestea au fost argumente indiscutabile. Însă, într-o montare clasică, acest stil de a cânta n-ar mai fi fost atât de adecvat. Și, după cum s-a văzut în Ballo in maschera, acestea sunt limitele stilistice ale baritonului clujean, totuși departe de ceea ce ați putea auzi la un Gheorghe Petean în zilele noastre.

Tabloul general al distribuției a fost completat de un Horia Sandu care s-a descurcat impresionant de ușor cu tessitura foarte joasă a lui Sparafucile, chiar dacă, din punct de vedere dramatic, a făcut din teribilul asasin plătit un personaj aproape simpatic și de o Liliana Mattei Ciucă excelentă tehnic, dar o Maddalena lipsită de orice seducție.

Corul ONB a revenit în Rigoletto la standardul de calitate care-l recomanda pe vremuri drept atuul principal al ONB, iar orchestra a cântat ce scria în partitură. Păcat că Vlad Conta n-a reușit să împiedice decalajele parcă tot mai multe pe măsură ce timpul avansa. Ar fi facil să spun că e un dirijor slab și nici n-ar fi adevărat, pentru că a avut și momente foarte frumoase (de exemplu, acompaniamentul din aria Cortiggiani, vil razza dannata!), însă ceea ce i-a lipsit (poate chiar dintotdeauna) este autoritatea în fața muzicienilor. I-am urmărit gesticulația cât am putut de atent și eforturile de a da corect intrările instrumentelor și (mai ales) soliștilor erau cât se poate de clare, dar atât de rar urmate de muzicieni, încât găsesc că asta e singura explicație rezonabilă.

Și totuși, la final, mi-am dat seama că producția lui Barlow este atât de bine închegată, încât cele două ore ale operei au trecut foarte repede. Păcat că acest Rigoletto rămâne o apariție rară, când ar putea fi un vehicul ideal pentru o garnitură de invitați de cea mai bună calitate, ce ar putea transforma spectacolul dintr-unul bun într-un vis frumos…

Galerie foto cu imagini de la spectacolele din 2014: