În Februarie 2016 am realizat acest interviu cu autorul scenografiei și costumelor coproducției ONB-Garsington pentru Così fan tutte, în regia lui John Fulljames (la acea dată, director asociat la Royal Opera House of Covent Garden, azi director al Operei din Copenhaga). Am decis cu destulă greutate la vremea respectivă să nu-l public pe blog, ci în revista de operă a ONB. În urma evenimentelor din primăvara anului trecut, proiectul revistei (cel puțin în forma de atunci) nu a mai continuat. Am reprodus însă acum câteva săptămâni finalul acestui interviu în articolul Caritate. No Comment., în care povesteam despre neobișnuitul și atât de emoționantul oratoriu Matthäus Passion de Bach realizat la Manchester, cu o distribuție formată din oameni ai străzii. Niciodată nu e prea târziu însă, căci Così fan tutte există în repertoriul ONB și a avut câteva spectacole și stagiunea aceasta.

Alexandru Pătrașcu: Între barocul postmodern al filmului „Marie Antoinette” regizat de Sofia Coppola și travestiurile hipster ale lui Ferrando și Guglielmo, ce vor să spună costumele pe care le-ați creat pentru Così fan tutte? 

Dick Bird: Am vrut să facem o producție care să fie plasată acum, în vremurile moderne, dar doream ca decorul să ne permită și amintirea momentului original al acțiunii, sfârșitul secolului XVIII. Și așa, am inventat o nuntă, o nuntă de militari, deoarece, desigur, uniformele militare nu s-au schimbat foarte tare de-a lungul timpului. Apoi ne-am gândit că mireasa și domnișoarele de onoare s-ar putea îmbrăca în stilul secolului XVIII, așa că pentru noi a fost un fel de joc în care arătam și epoca anterioară, dar și prezentul, momentul în care făceam montarea.

A.P.: Ce îi face pe oameni să organizeze festivaluri, ca cel de la Glyndebourne, sau cel de la Garsington?

D.B.: Este o întrebare bună. În mod clar, sunt lucruri făcute din pasiune și, în realitate, oamenii care au fondat Festivalul de la Garsington aveau un castel frumos, dar nu aș spune că erau extrem de bogați. La început a fost un eveniment foarte mic, dar a crescut mult în ultimii 25 de ani. Extraordinar este faptul că acest festival se susține peste 85%, dacă nu complet, din vânzarea biletelor. Și, pe lângă vânzarea de bilete, mai există o mulțime de lucruri care fac posibil un festival organizat într-o reședință la țară. Este un eveniment special și, după cum spuneam, se dezvoltă datorită pasiunii unor oameni de a monta operă și de a face în așa fel încât alți oameni să poată veni să vadă operă în aceste condiții. Să nu uităm, în același timp, de bucuriile oferite de pauză, care durează o oră și jumătate: toată lumea aduce mâncare și băutură, se mănâncă pe pajiști, în serile de vară. Doar că în Anglia de obicei plouă, așa că se montează corturi, prin urmare vom avea o mulțime de corturi și multă verdeață. Atmosfera locului este una în care oamenii se îmbracă frumos, mănâncă, beau și văd operă. Într-un perimetru destul de mare, acoperit de corturi. Și, la început, asta a fost și ideea noastră pentru montarea acestui Così: voiam să facem o operă în și din locul unde urma să fie jucată. Așa suntem toți, inclusiv dumneavoastră, nu este vorba despre cum se purtau oamenii în secolul XVIII. Poate fi despre modul în care se poartă oamenii azi. Și ne-am amuzat copios plasând un cort pe scenă, în marea de corturi deja existente la Garsington, decorând scena cu iarbă, aducând mâncare și băutură…

A.P.: Da, mi-a plăcut foarte tare această legătură dintre operă și restaurant, și mâncare, din Anglia. La Royal Opera House sunt patru restaurante și poți închiria o masă pentru toată seara, poți mânca și poți vorbi cu prietenii despre ceea ce tocmai ai văzut. Prin contrast, la Teatro alla Scala există doar un snack bar foarte mic, aglomerat, dar cu servire foarte rapidă. Clădirea unei opere trebuie să împingă oamenii să socializeze, să își împărtășească pasiunea pentru muzică. Deci îmi place ideea de a pune laolaltă opera și picnicul!

D.B.: Și mie mi se pare o idee bună! Cred că sunt cele două fețe ale aceleiași monezi și cred că putem afirma și că, în realitate, se întâmplă ca mulți oameni să meargă mai mult pentru picnic decât pentru operă. Dar există un echilibru. Și cred că opera te duce cu gândul la un anumit elitism, poate chiar și aici, în România, dar în mod sigur în Anglia.

A.P.: Din cauza comunismului, toate artele au devenit foarte populare, deci există o anumită democratizare a accesului la operă. În comparație cu Anglia, aici biletele sunt foarte ieftine. Ponderea vânzării de bilete reprezintă cam 10% din buget, în timp ce media europeană, la Operele importante, este puțin sub 50%.

D.B.: Noi avem o relație dificilă cu opera și cu elitismul, deși producțiile sunt minunate și regizorii și companiile fac tot ce pot pentru a ușura accesul la creațiile lor… Da, aici, în România, biletele sunt uimitor de ieftine. Însă mă întreb dacă putem face din asta o realitate economică, dacă publicul poate acoperi cheltuielile pentru fiecare reprezentație. Există riscul ca opera să devină din ce în ce mai elitistă, deoarece prețurile vor crește și din ce în ce mai puțini oameni își vor permite să vină la spectacole… Și va deveni un fel de dovadă a nivelului social. După care, fără să îți dai seama, toată pajiștea, până la râu, se umple de coșulețe de picnic. (râsete) E un echilibru dificil. În Anglia ne întrebăm tot timpul de ce nu putem avea mai multe subvenții, pentru că subvențiile fac opera mai accesibilă, astfel încât numărul celor care vin să vadă acest tip de spectacol să crească. După părerea noastră, este un aspect foarte important. Și este o luptă pe viață și pe moarte. Ne uităm adeseori peste Canal, la Franța, unde, cel puțin așa ni se pare, subvențiile sunt mult mai mari și, probabil, există un echilibru mai bun. Dar, după cum știți, și în Franța vremurile sunt grele și acest tip de sistem nu este sustenabil pe termen lung.

A.P.: Cât costă un bilet la Garsington?

D.B.: Este o întrebare bună. Nu știu, pentru că, din fericire, nu a trebuit niciodată să îmi cumpăr bilet. Dar probabil e în jur de 100 de lire, deci cam 600 de lei.

A.P.: Aici, cele mai scumpe bilete sunt în jur de 120 de lei. Deci sunt mult mai ieftine. Deși calitatea spectacolelor prezentate este de la un an la altul tot mai bună. Producții importate de la alte teatre de operă…

D.B.: Da, sunt foarte impresionat de ambiția acestei Opere! Este minunat, absolut minunat!

Și mai există ceva ce ia avânt acum: coproducțiile. Din cauza costurilor mari, Operele nu își mai permit să acopere singure cheltuielile unei producții, prin urmare aleg să lucreze în parteneriat cu alte companii. Și e un lucru extraordinar.

A.P.: În România se vorbește despre „școala britanică de teatru”. Putem vorbi despre o tradiție britanică în montarea de teatru și de operă?

D.B.: E interesant, pentru că noi avem foarte puține teatre de operă în Marea Britanie. Probabil că avem mai puține decât există în România, cred că sunt cinci și nu vorbesc aici despre operele mici, de la țară. Dar noi avem, evident, multe teatre. Și avem mulți regizori și designeri care își doresc să lucreze în operă și în teatru. Ce-i drept, suntem foarte internaționali și veți găsi echipe de englezi în toate colțurile lumii. La Met, de pildă, sunt foarte mulți! Poate că altcineva ar defini mai bine lucrurile, dar eu cred că există această tradiție.

A.P.: Care este următorul dumneavoastră proiect?

D.B.: The Mikado, o operetă de Gilbert și Sullivan, la Scottish Opera, în Glasgow. Premiera va fi în mai. Și mai înainte, de fapt înainte de Paște, o montare foarte interesantă cu Patimile după Matei, o montare specială, cu un cor foarte bun, The Sixteen. Dar și cu un grup de 40 de persoane fără adăpost, care participă de ani de zile la ateliere de operă.*

A.P.: Și cum faci repetiții cu un cor format din oameni care trăiesc pe stradă?

D.B.: Este foarte interesant. Se întâlnesc în fiecare săptămână, este o experiență fascinantă. Suntem în mijlocul repetițiilor acum. Spectacolul va fi înainte de Paște, într-o piață victoriană uriașă, din Manchester.

Să vă spun rapid povestea. În centrul Londrei, sunt mulți oameni ai străzii și, acum câțiva ani, un ministru conservator, de dreapta, a făcut următoarea afirmație: „A, persoanele fără adăpost, adică cei peste care trebuie să sar când mă duc la Operă”. Multă lume a fost neplăcut impresionată de aceste cuvinte și cineva s-a gândit să organizeze un protest mai aparte: o operă montată cu oameni ai străzii. Este un proiect care, de atunci, s-a extins în toată țara. Și este un lucru extraordinar!

* Este vorba de compania The Streetwise Opera.

Galerie foto: Così fan tutte@ ONB: