Într-o Duminică, 14 Mai 2017, la Opera Națională București
Ludwig van Beethoven: Fidelio
Libretul de Joseph Sonnleithner, Stephan von Breuning şi Georg Friedrich Treitschke
Textul vorbit de Graham Vick
Regia: Graham Vick; decoruri: Samal Blak; costume: Mauro Tinti; lumini: Giuseppe di Iorio; asistent de regie: Matthias Janser
Dirijor: Cristian Mandeal; maestru de cor: Daniel Jinga
Asineta Răducan – Leonora, Andrei Lazăr – Jaquino, Valentin Vasiliu – Pizarro, Horia Sandu – Rocco, Cristina Maria Oltean – Marzelline, Cătălin Țoropoc – Fernando, Marius Vlad Budoiu – Florestan
După premiera din 2016, care a închis cel mai agitat sezon al ONB din istoria postbelică, Fidelio regizat de Graham Vick a avut al doilea spectacol abia acum, ceea ce pune în discuție modul în care sunt cheltuiți banii publici din bugetul Operei. O producție nouă, mai ales una de o valoare incontestabilă, ar trebui să-și amortizeze costurile măcar din vânzarea repetată de bilete. ONB pare însă mai înclinată să amortizeze costurile Operei Iași, a cărei Văduvă veselă a fost prezentată deja de… 11 ori (da, pentru că și la repetițiile generale s-au vândut bilete).
Oamenii legați cu lanțuri de masivele uși de intrare ale instituției, banner-ul negru pe care scria „Respect” și discursurile actorilor abordând teme fierbinți ale societății (ex. corupția sau familia tradițională), actori care îndrumau apoi publicul să intre prin ușa laterală, creează o atmosferă tensionată încă de la început. Dar tensionat este chiar subiectul unicei opere a lui Beethoven, în care trăim povestea unei tinere ce se travestește în bărbat și se angajează gardian într-o închisoare în care speră să-și regăsească soțul arestat în urmă cu doi ani. De aici și până la experiențele personale ale fiecărei generații de spectatori nu e decât un mic pas de făcut în imaginație. Fie că este vorba despre Holocaust, Gulag, Revoluție, mineriade, #rezist sau #colectiv, imensa valoare a regiei lui Graham Vick stă tocmai în universalitatea mesajului său, unul profund uman și perfect în acord cu idealismul lui Beethoven, acela al adevărului care triumfă și al potențialului extraordinar al omului de a se ridica mereu deasupra condiției la care vremurile vor să-l reducă. Dar despre asta am mai vorbit în cronica de la premieră (Un Fidelio pentru toate vremurile – în care veți găsi și ce înseamnă mormanul acela de haine, sau mașinile de spălat de pe scenă).
În mod curios, anul trecut, mai toți criticii muzicali au avut cel puțin o strâmbătură din nas față de regie, aplaudând servil muzica prost servită atunci de dirijorul Cristian Mandeal). S-a schimbat ceva în zona muzicală între timp, în afară de înlocuirea Laurei Nicorescu (foarte bună) cu Cristina Maria Oltean în rolul Marzellinei?
Să spunem de la început că Fidelio are o partitură orchestrală renumită pentru dificultatea ei. Stresul pe care-l suferă alămurile, în mod special, e notoriu. Anul trecut a fost un festival de rateuri în această zonă, iar acum mult mai puțin. Dar asta nu este o scuză pentru lectura atât de lipsită de profunzime a lui Cristian Mandeal, cu o direcție pătrată, lipsită de dramatism. La care s-a adăugat noua specialitate a orchestrei ONB în relație cu un dirijor slab: decalaje multe și mărunte, enervante ca frecvență, producând disconfort până și prin sunetul uscat ce vine din străfundurile unei fose mult prea coborâte sub nivelul parterului.
Chiar și așa, au fost cel puțin trei mari reușite pe scenă. În primul rând, acest meteor plin de pasiune care este Asineta Răducan. Începutul mozartian al primului act nu lasă pe nimeni să se evidențieze până la intrarea lui Pizzaro. Asineta a explodat dramatic în mare arie (Abscheulicher! Wo eilst du hin?/ Komm, Hoffnung, lass den letzten Stern), arzând totul în jurul ei. (Pentru cei care știu ariile pe de rost, vă aduceți aminte cum a înmuiat acel mein Blut din finalul primei părți a scenei? A fost un moment de clasă). O voce cu personalitate și inteligență, care nu s-a dat în lături să se arunce spre acute dramatice sfâșietoare prin intensitate, colorând cu naturalețe și accentuând fără sfială dinamica muzicală. Singurul care i-a făcut față a fost Horia Sandu, un Rocco masiv vocal, dar păstrând mereu ambiguitatea unui personaj care nu poate fi corupt până la capăt, un fel de țăran cu frica lui Dumnezeu dacă vreți, foarte credibil. Apoi, corul ONB, care a cântat extraordinar O welche lust, cu o suavitate care ar fi impresionat și o piatră, terminând cu panaș scena finală, cea atât de aproape de Oda bucuriei…
În rest, de la bine (Cristina Oltean, Andrei Lazăr și Cătălin Țoropoc) la mediocru (Marius Vlad Budoiu) și chiar slab (Valentin Vasiliu). Dacă muzica mai degrabă mozartiană a Marzellinei și a lui Jaquino nu le-au pus probleme mari interpreților, care au reușit să-și etaleze diverse atuuri vocale (în special Cristina Oltean), în schimb Florestan a fost palid și mult înapoi în duetul cu Leonore. Marius Vlad Budoiu a avut o intrare frumoasă, à la Kaufmann, cu un crescendo dinamic reușit în Gott! Welch Dunkel hier!, care s-a terminat însă exact în momentul în care vocea sa își arăta plenar sărăcia în termeni de rezonanță și culoare, continuând să rămână în acest stadiu tot restul actului doi. Valentin Vasiliu, a cărui prezență scenică a fost terifiantă, a fost nul din punct de vedere muzical, recurgând la un fel de lătrat în locul cântatului, pentru a putea să ajungă la un volum acceptabil în raport cu orchestra, cu efect imediat dezamăgitor asupra vocii lui și-așa destul de mică și limitată ca spectru.
Cu toate acestea, impresiile spectacolului au fost puternice și publicul a aplaudat frenetic. Aveau toată dreptatea s-o facă: regia imersivă și emoțională a lui Graham Vick, dublată de carisma neobișnuită a Asinetei Răducan, sprijinită consistent de cor și de Horia Sandu au meritat toate ovațiile, din plin.
Galerie foto cu imagini de la premiera din 2016:
Despre Opera 