Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Un tramvai numit Boema


Într-o Joi, 8 iunie 2017, la Opera Națională București
Giacomo Puccini: La bohème
Regia: Ionel Pantea, Decoruri: Ștefan Caragiu, Costume: Liliana Cenean
Maestru de cor: Daniel Jinga, Maestru cor de copii: Smaranda Morgovan
Bianca Mărgean (Mimì), Florin Guzgă (Rodolfo), Cătălin Țoropoc (Marcello), Csaba Sandor (Schaunard), Filip Panait (Colline), Adriana Marcu (Musetta), Iulian Sandu (Benoît, Alcindoro), Constantin Negru (Parpignol), Adrian Ionescu (Vameșul)
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Dirijor: Marcello Mottadelli

Am întârziat. Când am ajuns la ONB, Rodolfo se arunca în valurile unei iubiri care-l va maturiza brusc, schimbându-i viața. Che gelida manina… Afară ploua încet. Era prea târziu ca să mă mai pot conecta la exuberanța primului act, așa că m-am strecurat pe un loc liber de la balcon, de unde se vede chiar totul. Cum ar fi, de exemplu, foarte multele locuri goale de la parter, deși pe website-ul ONB, ieri după amiază, mai apăreau puține bilete disponibile.

Puțină sociologie

La bohème este o operă cu și despre tineri, sentimentală dar și modernă. În condițiile în care marea provocare a lumii lirice este atragerea publicului tânăr spre Operă, fără compromisurile numite musical sau fusion, compoziția lui Puccini poate  deveni un magnet pentru tineri, dacă spectacolul e echipat cu o producție interesantă și o distribuție cât mai bună.

Probabil că nici managerii culturali și nici funcționarii ministerului culturii n-au mai călcat de mult pe platforma industrială Pipera (dacă or fi făcut-o vreodată). O dovadă a decuplării administrației de stat de realitate este infrastructura de transport a acestui Manhattan al Bucureștiului, infernal de aglomerat, cu străzi pline de gropi. Și totuși, aici lucrează zeci de mii de tineri, un public țintă ideal: sunt educați, mai toți știu cel puțin o limbă străină, au bani, muncesc de la 9 la 18 în corporații multinaționale și drept urmare vor ca timpul lor liber să fie cât mai quality time. O constatare axiomatică: e imposibil să ajungi de acolo la ONB în jumătate de oră. Cu mașina e un coșmar, nu există metrou direct până la Eroilor, iar aglomerația de seară este indescriptibilă (sau poate dimpotrivă: un catharsis colectiv organizat, vorba lui Dâncu sociologul). Pe scurt: nici o șansă să ajungi la ora 18:30. Decizia ONB de a muta ora de începere a spectacolelor de la 19:00 la 18:30 nu este doar o eroare, e o prostie.

Înapoi la muzică

Atât cât era de puțin, proporția publicului tânăr la spectacolul de aseară era semnificativă, dar spectatorii nu păreau cuplați la imageria de pe scenă, producția clasică dar sărăcăcioasă a lui Ionel Pantea nu transmite nimic mai mult decât o carte poștală banală. Nu e cazul să mai insist. Plăcerea a venit din altă parte. E reconfortant să asculți și să vezi pe viu o La bohème cântată de tineri cu voci foarte frumoase. Și nu cred că exagerez cu nimic dacă spun că, aseară, aproape toată distribuția a avut de arătat ceva cel puțin atrăgător.

Cel mai bun dintre toți a fost, ușor de imaginat, Florin Guzgă, tenorul cel mai promițător al momentului, care l-a înlocuit în ultima clipă pe artistul anunțat inițial (fără nici o explicație dată publicului). Experiența ultimilor ani se cunoaște, dar Guzgă rămâne la fel de ingenuu, fragilitatea emoțională a lui Rodolfo e restituită până la capăt. Adică până la ultimul strigăt, Mimììì!, care ne umezește mereu ochii, de un secol și ceva încoace. Un legato superb, o tehnică mereu în progres, o culoare vocală luminoasă, o dinamică perfectă, pe care tenorul o folosește fără sfială în a sugera tocmai sfiala atunci când alege să cânte pianissimo. Chiar și dacă restul partenerilor săi ar fi fost catastrofali, tot n-aș fi regretat că l-am revăzut. Toată muzica a fost livrată la un nivel excelent, fără nici o slăbiciune. Che gelida manina a vibrat de note înalte și sigure, duetele cu Mimì și cu Marcello din ultimele acte au completat un tablou emoțional amplu, plin de detalii care mai de care mai atrăgătoare.

Florin Guzgă

Un asemenea Rodolfo ar fi meritat o Mimì la fel de complexă. N-a fost cazul, însă Bianca Mărgean merită o analiză aparte. O voccione – acesta este instrumentul tinerei soprane. O voce pulpoasă, excitantă, al cărei potențial e mai mult decât vizibil, dar care strigă cu toată puterea după un Pygmalion pe care nu are cum să-l întâlnească în România decât printr-o minune. În nici un caz la ONB, cu atât mai puțin la Conservator. Un registru median generos, care reușea să netezească duritățile orchestrei ce o acompania, umplea de plăcere spectatorii, pentru ca, o clipă mai târziu, acutele forțate inutil să dezamăgească în aceeași măsură, făcând ca zona superioară a vocii să pară detașată de un corp central și grav foarte consistent. Glasuri ample s-au mai auzit, dar disponibilitatea acestei soprane pentru repertoriul dramatic a făcut ca, pe măsură ce trecea timpul și muzica devenea tot mai deznădăjduită, Bianca Mărgean să lase o impresie tot mai bună. Dacă Si. Mi chiamano Mimì și duetul O soave fanciulla din primul act au fost cel mult banale, iar cochetăriile Actului II n-au adus nimic nou, în schimb Donde lieta usci din Actul III și finalul Actului IV au schimbat complet impresia de până atunci, provocând în mintea melomanilor scenarii despre cariera ei viitoare. Această voce impunătoare dar lirică a dezechilibrat scena. Tehnica insuficientă nu i-a permis să ducă nuanțările dincolo de intenție, astfel încât toată lumea era obligată să forțeze ca să se audă lângă ea. Dacă vreți, e o situație inversă față de cuplul Teodor Ilincăi – Anita Hartig din aceeași La bohème, când vocea stentoriană a tenorului îl face să pară o brută mai mare decât e în realitate pe lângă delicata și subtila Mimì, ceea ce, dacă e să recunoaștem cu sinceritate, exclude chimia pe care cei doi cântăreți ar trebui să o aibă pe scenă. Poate că ar fi o idee bună dacă, într-un viitor apropiat, am putea vedea la București o pereche Florin Guzgă – Anita Hartig cântând într-o seară La bohème, pentru ca în seara următoare să-l ascultăm pe Teodor Ilincăi alături de Bianca Mărgean. Ar putea fi o experiență cu adevărat interesantă tocmai pentru că ar arătat două moduri complet diferite de a cânta rolurile principale ale acestei opere.

Cătălin Țoropoc are o voce superbă, pur și simplu. Nu e prima dată când mi-l readuce în minte pe un Rolando Panerai tânăr, în același rol al lui Marcello. Extazul durează puțin, din păcate. Dincolo de culoarea vocală, baritonul de la ONB nu și-a dezvoltat deloc tehnica, astfel încât, pe măsură ce se entuziasmează cântând și notele false încep să fie tot mai dese, atacul spre registrul acut e împănat de portamente dubioase, ce păcat! Ar putea fi mult mai bun decât este acum, ar fi trebuit deja să depășească stadiul unei promisiuni.

Dacă vocea interesantă a lui Csaba Sandor ar avea nevoie de un rol mai important decât Schaunard pentru a fi apreciată, surpriza plăcută a venit de la Filip Panait, un Colline foarte convingător, cu un registru grav excelent și o întindere a vocii impresionantă, în care timbrul nu se schimbă, chiar dacă experiența sa pare limitată deocamdată. În orice caz, un asemenea cvartet masculin al studenților din La bohème, nu doar cu voci frumoase, dar și destul de unitar și echilibrat, e o plăcere nesperată. Care estompează dezamăgirea provocată de Adriana Marcu, o Musetta neinteresantă, a cărei vocalitate n-ar seduce în viața reală decât pe un Viorel Lis pe post de Alcindoro, dar în nici un caz pe vreun Marcello.

Orchestra ONB a fost mai exactă din punct de vedere tehnic, dar cu nimic mai puțin aridă și neinteresantă decât în mod obișnuit. Marcello Mottadelli nu a reușit nici de data aceasta să depășească nivelul la care intensitatea dramatică se traduce prin a cânta de la mezzo forte în sus până la durități insuportabile, de o monotonie exasperantă pentru că lectura nu are nici o adâncime, planurile sonore ale partidelor sunt aplatizate și complet detașate unele de altele. Mai mult, tendința obișnuită de a cânta foarte tare atunci când chiar nu este cazul a dus deseori la acoperirea vocilor de pe scenă, ceea ce, în condițiile în care sunetele din fosă erau atât de neinteresante, făcea ca această lipsă de control și de echilibru a dirijorului să fie și mai supărătoare. Contaminat, și corul a avut tendința să cânte dur, anulând exuberanța actului II.

Asta e tot. A fost ultimul spectacol la care am asistat în această stagiune a cărei bilanț îl puteți citi aici: ONB: Bilanțul stagiunii

 

 

 

 

2 comentarii la “Un tramvai numit Boema

  1. Groucho
    Iunie 11, 2017

    Am fost aseara la Butterfly. Iulia Isaev buna, corecta in rol. O voce ingrijita, putin prea deliberat condusa, penetranta la nevoie (si a fost multa nevoie). Cam prea putina emotie, poate si din cauza unei montari si regii extrem de statice si prafuite. Tenorul invitat din categoria ‘generic’ sau, cum am mai intalnit expresia, ‘utilitarian’. Restul distributiei de mana a doua – exceptie Andrei Lazar pe care il apreciez din ce in ce mai mult cu fiecare spectacol si rol in care il vad.

    La pupitru, maistrul Tibi ‘categoria IA’ – a reusit sa produca o galagie necontrolata care a acoperit constant interpretii de pe scena. Deja asta tine de rutina la orchestra ONB, la fel ca si falsurile grosolane sau decalajele frecvente. Mai trist este ca la final a primit cele mai intense ovatii, mai ceva decat cele ale Iuliei Isaev. Rusine!

    Ne vedem la toamna, daca om avea la ce.

    Apreciază

  2. Pingback: Între „Boema” și „La bohème” | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.455 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: