într-o Duminică, 8 Octombrie 2017, la Happy Cinema
Royal Opera House, live in HD, encore
Giacomo Puccini: La bohème
Regia: Richard Jones; designer: Stewart Laing; lighting designer: Mimi Jordan Sherin; regie mișcare: Sarah Fahie
Nicole Car (Mimì), Michael Fabiano (Rodolfo), Mariusz Kwiecień (Marcello), Gyula Nagy (Schaunard), Luca Tittoto (Colline), Joyce El-Khoury (Musetta), Jeremy White (Benoît), Wyn Pencarreg (Alcindoro)
Orchestra Royal Opera House
Royal Opera Chorus (maestru de cor: Vasko Vassilev)
Dirijor: Antonio Pappano

Între Boema de la ONB și La bohème de la ROH, transmisă în HD la cinema, alegerea a fost ușoară, nu din snobism, ci pentru că văzusem distribuția principală cu excelentul Florin Guzgă dar cu problematica Bianca Mărgean (vezi articolul: Un tramvai numit Boema).

Însă motivul cel mai important pentru care transmisiunea de la Covent Garden merita văzută era un moment ce poate fi considerat istoric. După război, au fost doar două producții aici: prima, un revival al unei montări interbelice adusă la viață de Peter Brook, în 1948, și care a rezistat până în 1974, când John Copley a realizat una dintre cele mai frumoase puneri în scenă ale operei lui Puccini. Timp de 43 de ani, aceasta a fost vehiculul unor întregi generații de cântăreți: nu doar cei trei tenori au fost Rodolfo, dar melomanii români prețuiesc succesele în rolul lui Mimì ale unor soprane naționale cu cariere importante: Ileana Cotrubaș (imortalizată pe un DVD excelent), Eugenia Moldoveanu (alături de José Carreras), Angela Gheorghiu (unul dintre rolurile semnătură ale ei) sau Anita Hartig.

Noua producție, în regia lui Richard Jones, avea de înfruntat  o istorie monumentală, dar miza pariului era dublată de decizia de a continua tradiția unei montări clasice, cu acțiunea plasată în aceeași belle époque pariziană. Jones pare să aibă o preferință pentru simetria decorurilor, am observat asta încă de la Boris Godunov, anul trecut. În La bohème, mansarda celor patru studenți din primul și din ultimul act a devenit un simplu pod al unei case. Sărăcia nu trebuie să fie neapărat și mizerabilă, astfel încât bârnele acestui pod păreau cele ale unei construcții noi, iar spațiul inconfortabil era mobilat spartan, sau, mai precis, nu era mobilat deloc, în timp ce actul al treilea lăsa scena aproape goală, pentru a sublinia frigul periferiei Parisului. Actul doi a fost cel mai spectaculos, în locul obișnuitelor tarabe de vechituri din alte producții apărând trei galerii cu boutique-uri scumpe, amintind de galeriile Vittorio Emmanuele din Milano, sau, dacă vreți, până la un punct, de pasajul Macca-Vilacrosse de pe Calea Victoriei, din București (mai puțin magazinele, desigur), pentru ca, într-un al doilea tablou al aceluiași act, să intrăm în interiorul unui restaurant de lux, destul de diferit de ceea ce ne imaginăm că ar fi fost Café Momus.

Galerie foto (© Catherine Ashmore):

A dispărut șevaletul lui Marcello, acesta pictând pe o pânză imaginară, ca și cum publicul ar fi așezat între penelul său și tablou. Au dispărut și dansurile din ultimul act, înlocuite de mâzgăleala febrilă (și la un moment dat licențioasă) a lemnăriei podului, cei patru prieteni împrumutând cărbunii lui Marcello. A apărut în schimb o declarație artistică a regizorului, în faptul că Mimì apare în ultimul act îmbrăcată într-o rochie aurie scumpă, o superficialitate prezentă la Murger (dar și la Leoncavallo), pe care Puccini o sublima aluziv în libret într-o replică a lui Marcello (Era in carrozza vestita come una regina), iar regizorii o ignorau pur și simplu până acum. E suficient pentru a face această producție să reziste încă 40 de ani? Timpul și succesul distribuțiilor care vor urma în stagiunile viitoare vor decide soarta ei.

Pe scenă au fost doi artiști care au strălucit cu adevărat, însă fiecare în felul său. Nicole Car a fost o Mimì aproape ideală și totuși diferită de pleiada marilor soprane lirice care au cântat rolul, ceea ce o face cu atât mai remarcabilă pe soprana australiană. De o simplitate dezarmantă, dimensiunea ei vocală a fost dată de dezvoltarea din aria primului act, când efectiv și-a luat zborul în il primo bacio dell’aprile è mio! Sinceritatea cu care a cântat și a jucat, refuzând constant sofisticarea (și pentru că nu putea miza pe timbrul ei liric, dar comun), au construit o progresie dramatică perfectă, astfel încât, în finalul operei, aveai un nod în gât încă de când intra în scenă. Iată o soprană inteligentă, care știe să-și joace atuurile. Al doilea star a fost Mariusz Kwiecień, un bariton la vârsta maturității, cu o voce plină de substanță și afișând o siguranță de animal de scenă, a dominat vocal un platou plin de tineri cu voci mai mici și mai precaute. În orice caz, Kwiecień a fost mai interesant decât obișnuitul Marcello al marilor teatre de operă din ultimii ani, Massimo Cavalletti. Michael Fabiano (câștigătorul Beverly Sills Award și Richard Tucker Award în 2014) a fost un Rodolfo bun, atâta vreme cât îl acceptăm pe tenorul american ca fiind încă în perioada începuturilor (are 33 de ani). Un prim act foarte implicat și cu un Do aproape insolent în Che gelida manina au promis o seară superbă, dar, în partea a doua a operei, Fabiano a caracterizat destul de sumar personajul, astfel încât timbrul său mai degrabă mat și vocea încă săracă în armonice l-au făcut mai puțin credibil. Musetta ar fi trebuit să fie Simona Mihai, dar o indispoziție (sau poate o strategie? pentru că în spectacolele următoare ea va cânta Mimì) a adus-o pe scenă pe Joyce El-Khoury, care n-a făcut un rol memorabil, dar nici nu a dezamăgit. Restul distribuției a fost foarte competentă.

În fosă însă, s-a petrecut marele miracol. Antonio Pappano, un adevărat exeget al lui Puccini, a reușit să se reinventeze, pur și simplu. Atunci când părea că nu mai are nimic nou de spus, la apogeul unei cariere de dirijor de operă, după zeci de La bohème care mai de care mai perfecte, directorul muzical al Royal Opera House a condus totul ca și când ar fi fost primul său mare debut, alungând până și ultima urmă de rutină, galvanizând corzile în timp ce suflătorii spuneau poezia unei seri memorabile.

Alte fotografii (© Catherine Ashmore):