Într-o vineri, 12 Ianuarie 2018, la Sala Radio, operă în concert
Giuseppe Verdi: Rigoletto
George Petean (Rigoletto), Luiza Fatyol (Gilda), Cosmin Ifrim (Ducele), Petre Burcă (Sparafucile), Cristina Damian (Maddalena), Andrei Lazăr (Borsa), Daniel Pascariu (Contele Ceprano), Florin Simionca (Marullo), Mădălina Stan (Contessa di Ceprano / Giovanna / Paggio), Marius Boloș (Monterone), Cristian Coandă (Ușierul)
Orchestra Națională Radio
Dirijor: David Crescenzi
Corul Academic Radio
Dirijor: Ciprian Țuțu
Orchestra Națională Radio a continuat și la începutul acestui an tradiția prezentării unei opere în concert. S-a renunțat la titlul de Opera rara dat acestui eveniment pentru că, cel puțin de când există blogul Despre Opera, doar Ariadna auf Naxos și La Favorita puteau pretinde acest statut, și doar în plan național. În 2018 am avut Rigoletto, prima operă din trilogia populistă a lui Giuseppe Verdi (celelalte două opere fiind La traviata și Il trovatore). Succes de box office asigurat, amatorii de operă „trădând” fără remușcări La bohème de la ONB, care se dădea în aceeași seară. Aveau și de ce: George Petean, baritonul român cu o carieră internațională excepțională în ultimii ani, cânta rolul titular. Dar, dincolo de staruri, e un exercițiu sănătos pentru o orchestră simfonică să prezinte operă în concert. Nu doar pentru experiență, ci și pentru că publicul are ocazia să guste un sunet orchestral mai bogat decât al unui ansamblu din fosa teatrului. Cu atât mai interesant promitea să fie Rigoletto, o operă a cărei orchestrație e o adevărată simfonie, deseori sacrificată și transformată într-un simplu acompaniament la Operă.
Însă de la așteptări până la rezultate e o distanță pe care Orchestra Națională Radio a parcurs-o numai rareori. În primul rând prin George Petean, exemplar de stil verdian într-un rol în care expresivitatea este esențială, iar baritonul și-a demonstrat clasa cu dezinvoltură. Alternând bufoneria sarcastică și tonul patern din scenele cu Gilda, Petean a avut momente cu adevărat sublime, în special în actul doi, când a dus publicul cunoscător spre extaz cu Cortiggiani, vil razza dannata și duetul Tutte le feste, urmat de Si, vendetta. Nu legato-ul a fost punctul său forte, utilizat cu bun gust, neostentativ, cât frazarea sa uluitoare de-a dreptul, în care fiecare cuvânt își avea accentul cel mai potrivit, alungând astfel orice urmă de rutină. Un adevărat bariton verdian ce poate revendica absolut justificat postura de continuator al tradiției marilor săi predecesori gen Piero Cappuccilli sau Leo Nucci. O voce completă, ce-și păstra substanța și culoarea întunecată pe toată întinderea, de la tonurile grave și consistente, până la notele cele mai înalte, atacate, după caz, în forță sau piano. În orice caz, după Simon Boccanegra de anul trecut, Petean a fost la același nivel al excelenței artistice, vineri. Păcat, mare păcat că-l vedem la București atât de rar.
Mai departe încep însă și problemele acestui concert. Gilda utilitară a Luizei Fatyol a fost corectă vocal și expresiv, dar vocea etalată a fost tot atât de banală, având totuși meritul că a fost un bun coechipier pentru Petean, punându-l mereu în valoare. Dezamăgirea vine de la tenorul Cosmin Ifrim, complet depășit de cerințele rolului Ducelui. Problemele au fost nu doar dese, ci omniprezente odată ce s-a terminat scena balului din primul act. Timbrul e ingrat, dar asta ar fi cel mai neînsemnat defect. Probleme de intonație în Ella mi fu rapita, dublate de o dramatizare atât de exagerată încât devenea caricaturală, urmate apoi de ambiția nejustificată de a termina cabaletta Possente amor (brăzdată de alte erori de intonație, la rândul ei) cu un contra Re absolut lamentabil, cu atât mai mult cu cât era opțional. Dar a continua să înșir nemulțumirile legate de interpretarea sa ar însemna să le retrăiesc, așa că mă opresc. Nu înainte de a mă întreba de ce Orchestra Națională Radio continuă să-l invite an după an? A fost un Fernando slab în La favorita din 2016, un Gabriele Adorno încă și mai slab în Simon Boccanegra din 2017, iar acum a fost mai rău ca niciodată în Rigoletto. Cu atât mai mult cu cât, pentru rolul Ducelui, chiar se găsesc destui tenori net mai buni decât el, chiar și din țară. Cristina Damian a rezolvat cu eficacitate rolul Maddalenei, ajutată și de o prezență fizică memorabilă, ce a compensat limitările vocale, însă Sparafucile a fost cel care a strălucit cu adevărat lângă ea, Petre Burcă etalând o voce de bas în care puțina substanță rămasă era utilizată perfect în exprimarea unui cinism memorabil.
Un mare atu al concertului au fost comprimarii, toți foarte buni, fără excepție, în special Marius Boloș, un Monterone impresionant și la ONB. Asta nu-i pune cu nimic mai prejos pe Andrei Lazăr, Daniel Pascariu, Florin Simionca, sau Mădălina Stan, toți contribuind masiv la osatura întregii construcții muzicale.
În fine, da, știm că, în Italia, nou născuților li se face un vaccin suplimentar numit Verdi, care le permite mai târziu celor care urmează o carieră în muzică să dirijeze Rigoletto fără partitură, eventual și fără repetiții, dar asta nu-l scutește pe David Crescenzi de critică. Membrii orchestrei și ai corului păreau implicați și, pe alocuri, chiar încântați de cum decurgea concertul, însă ambelor ansambluri le-a lipsit definiția, textura diverselor partide instrumentale sau a grupurilor de voci (tenori, baritoni) fiind ștearsă și amalgamată. S-a văzut în mod special în momentele cele mai dramatice: Cortiggiani, cele două intrări ale lui Monterone, furtuna din ultimul act, toate ratate la nivelul orchestrei, de o banalitate exasperantă. Corul, având relativ puțin de cântat, a părut mai bine, dar a suferit de aceeași lipsă de relief, o mai veche meteahnă. Sigur, au fost și momente reușite (scena balului din primul act) și în general ritmul a fost destul de energic, iar greșelile individuale puține. Au fost însă și destule decalaje, acompaniamente imperfecte (cele două viori care punctează Caro nome rar au cântat împreună), sau momente când direcția lui Crescenzi trena pur și simplu. Totuși, ritmul general al serii a fost mai bun decât anul trecut, la Simon Boccanegra.
Așadar, un Rigoletto onest, umbrit în unele momente de un tenor slab, însă recompensând publicul prin generozitatea vocală a lui George Petean, eroul serii.
Galerie foto:
[cenzurat]
Nu voi insista asupra prestatiei protagonistului, care a demonstrat inca o data ca un interpret inteligent poate face o creatie remarcabila [cenzurat]
Luiza Fatyol e o soprana de o calitate modesta tehnic si expresiv, fara acute si fara grave, cu probleme mari de pasaj, fara virtuozitate (nu a cantat nici macar un singur tril din cele nenumarate puse de Verdi in partitura, doar s-a prefacut ca, mergand pe un vibratto accentuat si renuntand si la acesta in finalul ariei, care e pe un tril prelung, in diminuendo). Vocea ei e de calibru mediu spre modest, pierzandu-se frecvent in ansambluri, iar respiratia scurta nu i-a permis sa tina nota finala din duet la nivelul dorintei partenerului (aceste lucruri se regleaza de regula la repetitii). S-a multumit sa cante, destul de aproximativ, partitura „com’e scritto”, desi nu chiar complet cum e scrisa. Nu m-a deranjat ca nu a cantat cadenza cu mi-natural in arie sau un re-bemol acut la „Vendetta”, note traditionale dar inexistente in partitura originala; m-a deranjat insa ca nu a cantat toate notele scrise de Verdi (cadenza mediana din duetul cu Ducele a fost prescurtata) si nici trilurile. Expresiv a fost liniara si modesta, aproape complet neimplicata. [cenzurat]
Cosmin Ifrim e un tenor care nu mi se pare deloc ca ar avea un timbru ingrat (de gustibus!!!). Are unele probleme tehnice, asta am remarcat, si jocurile de emisie nu au fost tocmai reusite, dar a avut multe momente foarte reusite. Re-ul din finalul cabalettei dadea mai bine daca era mai scurt, dar l-a lungit inutil, pierzand impostatia. [cenzurat]
ApreciazăApreciază
Niste mici erori in comentariul dvs., domnule Sorin. Vibrato se scrie cu un singur „t”. Cadenza din Caro nome, e scris un C# (Re bemol) in osia, adica optional; iar la „si vendetta” e un Mi bemol optional. De altfel, Fatyol nu a fost o Gilda foarte reusita, dar insistati prea mult pe partea cu trilurile. Nici June Anderson nu a avut un tril foarte bine definit, si totusi a fost una dintre cele mai importante Gilde ale secolului trecut.
Cosmin Ifrim a fost un comprimar la Viena, ulterior dat afara…nu mai stiu ce mai face acum, dar cam de asta are voce…timbrul e destul de urat iar acutele sunt dureroase, nu are nicio treaba cu virtuozitatea si nici cu bravura, dimpotriva, canta exact ca ceea ce este de fapt, un comprimar. Pur si simplu nu poate mai mult.
Petean impresioneaza tocmai prin faptul ca nimeni nu a mai caracterizat astfel acest personaj si prin atentia deosebita pe care o acorda textului; o dictie perfecta, insotita de o muzicalitate deosebita si sustinuta de o tehnica impecabila. Sherrill Milnes era tot un bariton liric si a fost un Rigoletto memorabil, iar Nucci nu a avut exact culoarea unui bariton verdian si cu toate acestea a devenit cel mai mare interpret al rolului din ultimii cel putin 30 de ani. Asa ca impartirea vocilor nu prea ajuta si e prea simplista.
ApreciazăApreciază
E util să precizez că Fatyol n-a mai cântat la Sala Radio într-o operă-concert. N-a fost o revelație, dar, cum ziceam și în articol, nici n-a deranjat.
Problema reală a fost Ifrim. Cei de la Radio tot insistă să-l invite, deși a fost din ce în ce mai rău în ultimii trei ani.
ApreciazăApreciază
Ifrim este „comprimar peste hotare, solist principal acasa”. Asta se traduce prin, vine divul de la Viena la Bucuresti, Borsa devine ducele.
ApreciazăApreciază
[cenzurat]
Cadenza din „Caro nome” urca pana in do-diez, dar traditional se face o fioritura pana la mi-natural, foarte scurt de obicei. Toate divele anilor trecuti faceau aceasta cadenza si aici le includ (intre multe altele) pe Callas, Scotto, Sutherland, Moffo, Sills. Pana si Lentyne Price a cantat aria (scoasa din context) cu mi in cadenza.
In „Vendetta” partitura sopranei urca doar pana la si-bemol, iar finalul e pe la-bemol; aici fioritura se face la cvarta mai sus, in re-bemol.
[cenzurat]
[cenzurat]
ApreciazăApreciază
Ca să nu aveți vreo îndoială, dle Ionașcu: nu vă respect, de aceea vă cenzurez mesajele.
ApreciazăApreciază
[cenzurat] nu putem judeca un artist pentru ca a cantat asa cum e scris in partitura. Gilda nu inseamna supracute, si pentru mine, cele mai interesante Gilde nu au fost sopranele de coloratura, decat foarte putine (Mosuc, Sutherland, June Anderson, Gianna d’Angelo). Bidu Sayao, de exemplu, nu facea supracutele optionale dar e o Gilda legendara..Gabriella Tucci a cantat o Gilda foarte expresiva; a facut cadenza doar pana la do diez. Katia Ricciarelli a omis do diezul optional, dar a fost o Gilda memorabila (cu Kraus si Cappuccilli). Nici Ileana Cotrubas nu a cantat acel C# si totusi, a ramas in istorie cu Gilda de la Met si cea din studio.
Faptul ca Fatyol a fost slaba se datoreaza nu doar limitelor vocale si expresive, dar mai ales lipsei de personalitate. Nu are mai multe de zis…nu ca are sau nu triluri, sau ca face sau nu supracute. Si daca ar fi facut mi natural sau mi bemol, nu ar fi fost mare diferenta. Si ce? Protasova in Lucia de la ONB a fost mai buna? Dimpotriva, a cantat cadenza fals total, nu avea deloc triluri si supracutele erau slabute. Nu avea nimic, de fapt.
ApreciazăApreciază
Fatyol a fost mai bine ca Protasova.
ApreciazăApreciază
[…] Articol publicat pe blogul Despre Opera. […]
ApreciazăApreciază
[…] au avut ocazia să vadă și să asculte trei spectacole cu Rigoletto: la ONB, în concert la Sala Radio și, Duminică, la Happy Cinema, unde s-a transmis spectacolul de la Royal Opera House. Am avut […]
ApreciazăApreciază