într-o Sâmbătă, 10 Februarie, la Opera Brașov
W.A. Mozart: Don Giovanni
Regia: Cristian Mihăilescu; scenografia: Șerban Iuca; coregrafia: Nermina Damian
Dirijor: Daisuke Soga; dirijorul corului: Leonard Boga
Valentin Marele (Don Giovanni), Aurelia Florian – debut (Donna Anna), Anda Pop (Donna Elvira), Lorand Cristian (Leporello), Corina Klein (Zerlina), Mihai Irimia (Don Ottavio), Ștefan Schuller (Masetto), Dan Popescu (Comandorul)
Dacă privim din perspectivă economică, Opera Brașov face parte din a treia divizie românească, alături de Constanța, Craiova și Galați, cu un buget anual de 3 milioane €, după ONB (aproape 14 milioane €) și Operele Naționale din Cluj, Timișoara și Iași (cca 5,4 milioane €). Din acest punct de vedere, e ușor de înțeles care sunt constrângerile, provocările dar și ambițiile unui asemenea teatru reprezentativ pentru provincie, operând un ansamblu artistic local, de o calitate foarte variabilă: de la soliști și instrumentiști execrabili, mediocri, până la acceptabili, cărora li s-a alăturat recent o soprană de anvergură internațională: Aurelia Florian.
A fost Don Giovanni, ieri. Și singurul motiv pentru care mi-am călcat promisiunea de a nu mai merge la vreun spectacol cu o operă de Mozart în România a fost ca s-o revăd pe această soprană, o apariție prea rară încă la noi, după Traviatele ei (zece!) de la San Francisco Opera.
Chiar și în aceste condiții, nu pot scuza producția lui Cristian Mihăilescu, fost director al Operei și regizor al multor puneri în scenă de aici, cu pretenții de lectură obligatorie pentru profani. Scenografia a fost ridicolă, cu patru chioșcuri „maure” susținute de coloane în acoperișul cărora pâlpâiau lumini colorate pe muzica din scena banchetului din castelul lui Don Giovanni. Altfel, cele patru construcții serveau drept pretext de decor pentru toate scenele operei și nu puteau să stârnească decât râsul dublat de o lacrimă, dar nu pentru că asta ar sugera muzica lui Mozart. Ci pentru că impresia creată de încropeala vetustă de pe scenă trecea dincolo de tristețe, singura soluție fiind să te amuzi până la capăt. O singură idee interesantă: scena finală, în care Comandorul nici nu mai apare pe scenă, fiind înlocuit de o sabie gigantică în care se taie (sau se arde, fiind înroșită în foc) eroul operei. E prea puțin, iar la capitolul veridicitate și „respect pentru epocă”, la care acest Zefirel Mihăilescu ține atât de mult, ar trebui să notez că harta Europei care dublează pleonastic aria „catalogului” din primul act ar fi trebuit să aibă alte contururi politice, nu cele ale statelor din secolul XX (mai ales Turchia, pe vremea lui Don Giovanni fiind ditamai Imperiul Otoman, cu alte granițe decât azi).
Mai rău este că am fost silit să râd și de performanța artistică a ansamblului. Nu am ascultat niciodată un Masetto atât de rău ca aseară, ignorând cele mai elementare norme de tehnică vocală, de parcă n-ar fi studiat niciodată canto. Nu am mai auzit decât în musicaluri hollywoodiene din interbelic o voce cu un vibrato atât de des și de caprin precum cea a Zerlinei, cu paradoxul că tocmai acest exces o făcea să fie interesantă, căci vocea era a unei subrete din care se ștersese și ultima urmă de substanță, și așa firavă. În fine, printre ororile mozartiene din România, chiar nu am mai ascultat niciodată o orchestră în care cornul să greșească absolut toate notele, ca și cum ar fi uitat să mai citească știmele de atâtea „cântări” private. Iar restul alămurilor să greșească 75% din ce au avut de cântat. Sigur, dirijorul Daisuke Soga (altfel destul de onest, dar și neinspirat ca direcție) nu putea cânta el în locul suflătorilor, dar cum a tolerat așa ceva de-a lungul repetițiilor?
Tăieturile din partitură au fost numeroase și inexplicabile, astfel că aria tenorului (Dalla sua pace) din primul act a lipsit (alături de multe, prea multe recitative). Explicația aveam s-o descopăr în al doilea act, când Mihai Irimia, al nostru Don Ottavio, a clacat în acutele celeilalte arii, considerată mai ușoară (Il mio tesoro), bălmăjind apoi impardonabil ornamentația ca ultimul începător. Păcat, timbrul era frumos, dar asta nu va fi niciodată suficient. Anda Pop (Donna Elvira) a început foarte rău, afișând o voce epuizată, cu acute forțate și făcând impresia unei soprane la final de carieră, revenindu-și însă în a doua parte a serii. O încălzire cam prea lungă totuși, aria Mi tradì quell’alma ingrata rămânând ratată în aceleași limite ca intervențiile personajului din primul act. Dar măcar nu a fost totul pierdut. Un Comandor șters, Dan Popescu având nevoie de microfon în scena finală în care nu apărea pe scenă (procedeu utilizat și la București, de altfel). O speranță rămâne Lorand Cristian, rezistând cu brio tentației de a îngroșa teatral mai mult decât e necesar un rol buffo, și, chiar dacă a plictisit în aria catalogului, a păstrat un anume bun gust al cântului până la final, cu toate că vocea în sine nu emitea mari pretenții în termeni de timbru sau de anvergură vocală. Însă un solist care-și cunoaște limitele face cât un ansamblu care nu știe pe ce lume trăiește. Rămâne o enigmă acest Valentin Marele, acum mulți ani o promisiune a scenei lirice românești, cu o prezență plebee, mai degrabă de Leporello, însă cu o voce obosită care a „reușit” să facă „aria șampaniei” și canțoneta din actul doi să sune de parcă Don Giovanni își dădea duhul exact în momentele în care ar fi trebuit să fie excitat și frenetic. Probleme de intonație permanente, un registru acut greu accesibil, după negocieri de pasaj dureroase au alungat orice urmă de farmec al personajului titular, ajuns un fel de Casanova bătrân care își machiază grosier ridurile.
Aurelia Florian, deși aflată într-un moment al carierei în care Mozart nu mai intră în planurile sale viitoare, a stăpânit rolul Donnei Anna cu o asemenea autoritate încât părea un extraterestru pe lângă colegii săi de scenă. Chiar dacă vocea pulpoasă a sopranei are o culoare întunecată ce sugerează drama la fiecare notă, era o plăcere permanentă să remarci agilitatea surprinzătoare cu care a rezolvat toată ornamentația rolului. În plus, ca volum al emisiei era aproape dublă față de orice alt partener, astfel încât toate scenele de ansamblu păreau mai degrabă cele ale unei soliste având în spate un cor disonant. Pe scurt, o imagine vie a profesionalismului opusă neseriozității autodistructive ce domină multe dintre ansamblurile „naționale”. Și totuși, distribuirea ei în această operă e ilogică. În toată lumea, soliștii de anvergură experimentează roluri noi în teatrele mici. Iar acestor teatre le rămâne mândria debutului, când artiștii aceștia transformă roluri în mari succese pe o scenă mai importantă. De ce acest contre emploi? De ce e silită o mare artistă să fie părtașă la un spectacol atât de precar? Performanța ei nu exonerează pe nimeni, cu atât mai puțin nu girează pe cineva.
Începusem cronica prin a aminti bugetul Operei Brașov. O mare diferență față de instituțiile finanțate direct de către ministerul culturii este aceea că teatrele locale nu au beneficiat de dublarea salariilor angajaților, ceea ce este regretabil, dar asta înseamnă că și capitolul de buget ce poate fi folosit și pentru producții noi este mai mare. Estimez că la Brașov acest capitol, intitulat anodin „bunuri și servicii” este de vreo 350.000€. O sumă de care managementul companiei ar trebui să profite pentru a înlocui ororile regizorale precum acest Don Giovanni cu ceva de calitate, în condițiile în care o punere în scenă a unui regizor cu cotă internațională nu trece de 200.000 €. Așadar, pe când ceva serios la Brașov?
Despre Opera 
Traiasca romii! Aurelia Florian a platit din greu aceasta recenzie, nu? In Romanica noastra platim tot.
ApreciazăApreciază
Interesant: nume fals, IP de instituție publică de importanță națională (pentru că e de UM 0319) asociate cu un comentariu profund rasist și xenofob.
Recunosc, sunt impresionat.
ApreciazăApreciază
Dacă vrem să nu ne compromitem în fața instanțelor Timpului, trebuie să ne ferim de ridicol și să nu nesocotim sau să anulăm, prin interpretarea sau „deducația” noastră superficială și prea adesea nătângă, caracterul anagogic (înălțător) al atâtor evenimente petrecute pe scândura Operei Brașov. A transforma o valoare în opusul ei îl descalifică pe făptaș. Arată că controlul țelurilor evolutive, urmărite cu sârg, l-au părăsit pe acel defăimător…Însă vai! teama de ridicol a contemporanilor noștri a devenit inexistentă. Astăzi asistăm la surparea multor valori căștigate pe parcursul plurimilenar al civilizației, valori ce și-au atins culmile profesionale prin eforturi, de cele mai multe ori, de unul singur. Ordinea este marele ajutor al spiritului nostru, spunea Leibnitz; eu mă gândesc și la ordinea în ierarhia valorilor. Prezentă și în domeniul muzicii, înclinarea naturală a omului de a respinge tot ce l-ar descumpăni, ce i-ar produce un dezechilibru interior, s-a transformat, în zilele noastre, într-un fel instinctiv de a refuza haosul. Atât scena (artiștii) cât și comunitatea (publicul) suntem tributarii circumstanțelor istorice în care trăim. Articolul tău, l-am înțeles-o ca pe un serviciu (?). De aceea m-a îngrijoratat. Dar ma opresc aici, deși mai am de spus…Hai la drum, să descotorosim arta de mediocrii. Unul dintre ei este, cu siguranță, sărmanul și demnul de compătimit cetățean: Alexandru Patrascu… Și indiferent cum ai socoti prezentul, ca tine sunt mai mulți…și se pare că aveți mințile odihnite.
PS. Am adresa de mail pentru comunicari oficiale cu nume aparent conspirativ. Nu: este ceea ce mă reprezintă. Prin cei care te finanțează ai acces la tot…Prin urmare și la „valoarea” mea. Fă-o ferfeliță. Oricum, nici eu nu o prețuiesc…pentru că la fel ca și a ta, este plină de finitudine…
ApreciazăApreciază
Serios acum: așa vorbiți și în realitate?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Domnule Patrascu, am dorit doar să înțelegi, ori să deduci că mânuirea cuvintelor nu este o virtute rară…Am să revin cu un articol trecut prin toate regullile doctorale utilizate pentru publicarea în reviste științifice. Aceste reguli conțin: Abstract, Key-wods, Introduction,…etc. Asta nu pentru a friza îngânfarea. Nuuu vai, o fac doar pentru a te informa ca sunt oameni în Opera Brașov care se preocupă cu aplecare de update-ul profesional al instituției. Să nu te superi că mă adresez fără să utilizez pronumele de politețe…Sunt sigur că-ți dai seama de ce (?). Mi-a spus cineva din ONB, apoi mi-a confirmat-o Doamna Tăbăcaru, pe care ai bălăcărit-o nemeritat, că ești mai mic decăt mine…La vărstă mă refer. Prin urmare: un motiv obiectiv și coroborant…În legătură cu ascunsul identității mele după un pseudonim, nu este pentru a-ți bara setea de cunoaștere. Ți-am urmat, doar, preceptele… Ceea ce doresc cu prietenie, este doar să-ți jalonez inconștiența. Ai lovit, în Opera Brașov, fără discernământ, sau cu un discernământ acoperit, în procent maxim, de cupiditate. Într-o rigoare profesională fragilă. Într-un trend care umple sălile în fiecare sâmbătă, într-o calitate artistică echilibrată dar fără răsunetul care ar perplexa nervul tău auditiv, rafinat la școala lui Euterpe, fiica lui Zeus și a Mnemosynei. Pe bună dreptate, ai sesizat un nivel profesional căreia nu-i susțin, nici eu, existența, pentru că nu sunt prea mândru de el. Însă acest nivel (mai mult individual nu colectiv), are cauze mai profunde… Aceste cauze sunt greu de scos la suprafață de unul ca tine. Și ști de ce? Pentru că deși le sesizezi, nu le postulezi deoarece nu-ți aduc venituri financiare… Cu prietenie neprefăcută: încă Bubul-ul Bun.
ApreciazăApreciază
Domnu’ doctor, poate în articolul ăla măreț nu mai puneți virgula aiurea după predicat și folosiți corect pluralul. Nu cel de politețe mă interesează, ci acela corect gramatical: „mediocri” în loc de „mediocrii”. Și să numărați bine câți de „i” se folosesc când scrieți „Și știi de ce?”
Scrieți, gândiți și vorbiți la fel precum cântați Mozart, acolo, la Brașov. De aia nu vă dați seama.
ApreciazăApreciază
Pana la regulile scolii doctorale, exista regulile de punctuatie, iar „îngânfarea” e de fapt „îngâmfarea” (DEX, 2009)
ApreciazăApreciază
Totusi, cei responsabili pentru calitatea spectacolelor sunt doar artistii. In aceste conditii, descotorosirea artei de mediocri (se scrie cu un singur i, apropo de mediocritate) incepe cu cei de pe scena. Publicul nu poate fi ales, domnule Ciulica.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cînd eram student, în București, locuiam peste drum de Muzeul Literaturii. Vizitându-l des, m-am împrietenit cu un angajat…Printre cele ce mi-a dat spre documentare, au fost câteva manuscrise ale unor autori consacrați. Vreți să cercetați, la fel ca mine și să constatați singur cum, în grabă, fac greșeli filologi cu renume? Eu sun un emițător de pretenții puține…Mă bucur, însă că ați sesizat un aspect care și pe mine, la fel ca pe mulți alții, mă preocupă: descotorosirea artei de mediocri (cu un i). Poate ne dați și niște soluții ca să aderăm la evangelia postulată de Dumneavoastră, domnule Ungureanu…
ApreciazăApreciază
Nu ma intereseaza absolut deloc ce faceati cand erati tanar. Solutii? Incepand chiar cu dumneavoastra. Dupa un spectacol de un nivel atat de jos, sa isi dea demisia toti solistii vocali si instrumentisti care nu si-au facut treaba. Sa se organizeze auditii internationale prin care sa fie angajate persoane competente/talentate.
PS: nu ma impresioneaza deloc eseurile dvs. care imi aduc aminte de un elev de clasa a treia care si-a copiat tema rapid de la un coleg de clasa a 8-a, fara sa inteleaga mare lucru.
ApreciazăApreciază
Trist dar emblematic acest comentariu !
Din nou vedem esenta si atitudinea acestei institutii nationale ‘artistice’ (o atmosfera de invidie, ura si xenofobie care ascund standarde slabe, multi artisti depasiti si un product artistic des sub-mediocru, periferic si demodat).
ApreciazăApreciat de 1 persoană
A apărut și o înregistrare. Ars gratia artis:
Sau cum zicea un comentator foarte curajos ascuns după un pseudonim:
„Astăzi asistăm la surparea multor valori căștigate pe parcursul plurimilenar al civilizației, valori ce și-au atins culmile profesionale prin eforturi, de cele mai multe ori, de unul singur.”
ApreciazăApreciază
Domnule Patrascu, la inceput am fost si eu sceptic pentru ca habar nu aveam de ce se intampla la Brasov, decat ca e Aurelia Florian acolo. Ceea ce aud in aceasta inregistrare este sub orice critica. Ati fost foarte indulgent in cronica, ceea ce demonstreaza ca ati fost constient ca va aflati la Brasov si nu la Paris haha.. Din pacate, opera nu se numeste Dona Anna, si o Dona Anna de nivel international nu poate compensa deficientele celorlalti. Nivelul unui teatru se ridica cu greu si prin multa munca. Nici la ONB, ONC sau ONI nu e ok si sunt opere nationale, nici nu vreau sa imi imaginez ce se petrece in celelalte teatre.
ApreciazăApreciază
Culmea (sau poate explicabil) este că puținele producții anterioare lui Mihailescu și rămase în repertoriu, realizate de Carmen Dobrescu (Rigoletto, Vânzătorul de păsări) în manieră clasic-explicită și fără prețiozități, se țin bine în comparație cu celelalte…
ApreciazăApreciază
Nu am mari pretenții legate de calitatea producțiilor de operă de la teatrele din provincie. Mai ales de la cele mici.De obicei trec repede peste subiectul regiei în asemenea teatre, e suficient să fie ceva funcțional.
Cu toate astea există și producții extraordinare în provincie (Indiile galante de la Iași, de exemplu)
Dar acest Don Giovanni era pur și simplu trist, sărăcăcios și kitsch. Asta e.
ApreciazăApreciază
Am ascultat actul I al inregistarii si ceea ce am ascultat m-a intristat. Vocea si prestatia Aureliei Florian nu pot sa compenseze pentru restul productiei submediocre. Un Masetto asa de rau, nici n-am crezut ca exista..
ApreciazăApreciază
A mai apărut la suprafață încă o secvență: Cavantina lui Don Giovanni din actul II, „Deh, vieni alla finestra”.
ApreciazăApreciază
cineva se tavalea de ras pe sub scaun…..
ApreciazăApreciază
Unii aplaudau, alții râdeau 🙂
ApreciazăApreciază
[cenzurat] articol, ca de obicei. In care [cenzurat] comentati PERFORMANTE, [cenzurat]. [cenzurat]
ApreciazăApreciază