Vineri, 13 Aprilie, la Ateneul Român
Johannes Brahms: Nänie; Cântecul destinului 
Robert Schumann: Introducere și Allegro appassionato pentru pian şi orchestră
Felix Mendelssohn: Simfonia nr. 3, în la minor, op. 56, Scoţiana
Orchestra simfonică şi Corul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Iosif Ion Prunner)
Dirijor şi solist: Christian Zacharias

Primăvara a venit brusc în acest an, în Aprilie, aducând cu ea un program de concerte la fel de irezistibile la Ateneul Român. Mai întâi, Filarmonica l-a invitat din nou pe Christian Zacharias, pianist și dirijor foarte iubit la București, în urma unor concerte memorabile de la Festivalul Enescu. Pare un miracol în contextul ultranațional al stagiunilor românești,  dar explicația este că, odată încheiată colaborarea cu orchestra din Lausanne, Zacharias are acum o carieră de invitat și, spre norocul nostru, nu a refuzat să revină în România. A propus un program subtil, coralele lui Brahms, Nänie și Schicksalslied (Cântecul destinului, adică), nu sunt deloc notorii pe la noi, însă redescoperirea lor s-a făcut târziu și în alte țări.

Nänie e o lucrare superbă, o odă plină de tandrețe și de regrete dedicată de Brahms prietenului său Anselm Feuerbach, pictor neoclasic german, cu contururi statuare și imaginație fotografică, un omagiu pe versuri de Schiller, sporite în semnificații de muzică. Un sfert de oră de puritate, în care singurul reper din memorie de care mă puteam agăța era doar Mozart, Ave verum corpus. Orchestra filarmonicii a răspuns bine, secțiunea de suflători din instrumente de lemn preluând delicatețea indicațiilor dirijorului, iar corul a fost emoționa(n)t și temperat, chiar dacă era imposibil să înțelegi cuvintele pe care le intonau, o slăbiciune care s-a simțit și în a doua lucrare. Pentru că atmosfera consolatoare, cu valoarea unei pomeniri, din Nänie găsește o continuare în promisiunea paradisului din Schicksalslied, un fel de coda la Ein Deutsches Requiem, însă pe versuri de Hölderlin. Prima parte a serii s-a încheiat cu Zacharias concertând în dublul rol de pianist și dirijor în Introducere și Allegro appassionato de Schumann, o compoziție scurtă și bine alăturată coralelor de Brahms. Atât de scurtă, încât latura artistică de pianist a lui Zacharias a părut bifată, pentru că nu este o compoziție de virtuozitate. Aici balansul dintre orchestră și pian e important, din fericire cornul a sunat bine și momentul a căpătat valoarea sa revelatoare. Însă dificultatea de a dirija și a cânta la pian are un cost, în primul rând în dauna expresivității.

Totul a fost frumos dar distant, iar tendința de a favoriza ritmul și articulația în dauna emoției s-a putut observa mai bine în Simfonia scoțiană a lui Mendelssohn. Viziunea lui Zacharias a fost luminoasă și idilică, mozartiană aproape, pierzând ceva din melancolia și dramatismul primei părți (Andante), însă câștigând în suplețe în partea a doua (Vivace) și în ultima (Allegro maestoso). O interpretare de bună calitate, cu o orchestră destul de bine legată, fără subtilități remarcabile, dar coerentă.

Duminică, 15 Aprilie, la Ateneul Român
Victor Savca: Rustic Quartet
AdMusicam Ensemble
Serghei Rahmaninov: Concertul nr. 2, în do minor, pentru pian și orhcestră, op. 18
Nikolai Rimski-Korsakov: Suita simfonică Șeherazada
EUYO – Orchestra de Tineret a Uniunii Europene
Dirijor: Vasily Petrenko
Solistă: Alexandra Dariescu

Concertul de Duminică a fost oferit de Institutul Cultural Român, aducând pe scena Ateneului o artistă pe care o susține constant în ultimii ani, pianista Alexandra Dariescu, alături de parteneri de calibru: Vasily Petrenko și Orchestra de tineret a UE.

În prologul serii, un cvartet, Ad Musicam Ensemble, interpretând în premieră Rustic Quartet, o compoziție de Victor Savca. Construit cu îndemânare, cvartetul n-a provocat nici o surpriză, rămânând în zona ilustrativă a unei coloane sonore de film, cu sonorități plăcute și armonii didactice.

Concertul de Rachmaninov a început promițător, accentele dramatice ale primelor acorduri orchestrale făcând să vibreze sala nu doar acustic, ci și emoțional, însă scufundând de tot sunetul pianului, care nu s-a mai auzit deloc. Un contrast vizibil în multe momente, între impetuozitatea orchestrei și tușa feminină a pianului, a făcut ca performanța să pară inegală. Cu toate acestea, Alexandra Dariescu a avut un discurs solistic coerent și precis, în special în partea a doua, însă, în final, impresia cea mai puternică a lăsat-o orchestra. La encore, Dariescu a ales o Mazurcă de Carl Filtsch, compozitor din Transilvania și elev al lui Chopin, o lucrare epigonică dar atașantă.

Petrenko a continuat la fel de energic și în poemul Șeherezada, împingând orchestra spre sonorități puternice alternate cu tușe lirice aproape de inaudibil. Stilul său foarte precis, cu o gesticulație ce pare un fel de lectură cu degetele a partiturii, nu transmite totuși multă expresivitate, cu atât mai mult cu cât orchestra de tineret era mai mult preocupată să fie impecabilă tehnic, decât să fie idiomatică. A funcționat însă extraordinar de bine în partea a doua și în cea finală, foarte clar și spectaculos interpretate. Celebrul poem simfonic al lui Rimsky Korsakov a tot fost ascultat în ultimii ani, în special la Festivalul Enescu, în care orchestre foarte bune erau conduse de dirijori celebri: Antonio Pappano cu Santa Cecilia  (2013), Iuri Temirkanov cu Filarmonica din Sankt Petersburg (2015) sau Valery Gergiev cu Münchner Philharmoniker (2017). Toate concertele acestea au vizat perfecțiunea și poate că Vasily Petrenko a reușit cel mai bine, tehnic vorbind, însă interpretarea cea mai închegată din punct de vedere dramatic, în care parcă vedeai cu ochii minții toate aventurile celor 1001 de nopți, rămâne cea a lui Antonio Pappano.

Și după acest început, Aprilie continuă la Ateneu cu două săptămâni cu Christian Badea. De urmărit.