într-o joi, 19 Aprilie, la Ateneul Român
Ludwig van Beethoven: Concertul nr. 5, în mi bemol major, pentru pian și orchestră, op. 73, „Imperialul”
Serghei Rahmaninov: Simfonia nr. 2, în mi minor, op. 27
Solistă: Luiza Borac
Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea

„Imperialul” a atras ca un magnet publicul la Ateneu și biletele s-au pus în vânzare mai devreme decât de obicei, epuizându-se rapid și stârnind nemulțumiri. Cu atât mai mult cu cât, după o listă destul de lungă de pianiști neinteresanți, Filarmonica a invitat-o săptămâna aceasta pe Luiza Borac, o artistă cu o carieră și o discografie respectabile, nu mai vorbim că orchestra urma să fie condusă de Christian Badea. Și probabil că mulți spectatori au plecat acasă încântați de o nouă audiție a unuia dintre cele mai frumoase concerte pentru pian, iar vânătoarea de greșeli tehnice n-a adus nici un trofeu.

Dar tocmai pentru că este o compoziție extraordinară, concertul lui Beethoven are o discografie enormă, presărată de interpretări geniale, care bântuie memoria afectivă a melomanilor ani în șir. Și poate că întrebarea pe care Luiza Borac nu și-a pus-o, sau căreia nu i-a găsit un răspuns, este: Ce mai e de spus în acest concert? Pianista nu a propus nimic nou, cu atât mai puțin ceva personal și subiectiv, rezumându-se la o execuție (foarte) corectă. O primă parte delicat interpretată, contrastele fiind mai mult prezente în orchestră decât la instrumentul solist, a făcut ca Adagio din partea a doua să pară mai degrabă cuminte decât poetic, iar Rondo-ul final să amâne eliberarea tensiunii dramatice care ar fi trebuit să se acumuleze până atunci. Un encore, Adagio de Enescu, a încheiat într-o notă mai interiorizată prima parte a serii.

Simfonia nr.2 de Rahmaninov a debutat tenebros și amenințător, stabilind de la început viziunea dramatică a lecturii lui Christian Badea. S-a cântat varianta inițială, cea lungă, dar cu tempi suficient de rapizi încât să dureze mai puțin de o oră. Opoziția dintre temele primei părți, pe rând luminoase și întunecate, a creat o atmosferă încărcată și cineva putea simți nevoia și curiozitatea de a asculta mai departe dezvoltarea și curgerea muzicii din părțile următoare. Evitând să apese până la capăt pedala idiomaticului, pentru a menține simfonia în limitele bunului gust, Christian Badea a făcut muzicalitatea să iasă la suprafață, păstrând însă și furtuna. Partea a doua (Allegro molto) a mers pe aceeași linie, în care ceea ce părea o tentă spre  scherzo-urile lui Șostakovici era contopit cu un lirism de bună calitate. Ultimele două părți au fost la fel de interesante, cu un balans reușit între nostalgie și culminații sonore energice (în a treia), sau între muzicalitatea marșului și agitația din final.