Sâmbătă seara am fost să văd premiera celui mai recent spectacol regizat de Andrei Șerban, de data aceasta la Teatrul de Comedie. Am realizat repede că, spre deosebire de operă, la teatru îmi lipseau multe repere. Nu știam textul aproape pe de rost (în limba originală!) și nici cum ar trebui să sune replicile actorilor la nivel de silabe și de vocale, tot așa cum nu ascultasem și nici nu văzusem cel puțin câteva zeci de puneri în scenă și distribuții întinse de-a lungul deceniilor de când imaginea în mișcare poate fi înregistrată. La Operă așa vin pregătit. La teatru sunt aproape un inocent. Dar nu acesta este spectatorul ideal pe care visează să-l manipuleze regizorul? Sigur, văzusem excelentul film al lui Kenneth Branagh din 1993, dar sunt așa de mulți ani de atunci!

Mult zgomot pentru nimic nu e o comedie de replici și nici măcar una de situații, decât la limită; meditația dulce amăruie asupra slăbiciunilor omenești e provocarea intelectuală care ne face să zâmbim fără să râdem în hohote, să ne întristăm fără să plângem. Iar regizorul trebuie să imprime un ritm poveștii, timp de trei ore, pentru ca publicul să nu asiste la un eseu despre viață recitat pe roluri de figuri de ceară.

Andrei Șerban continuă să caute un drum, sau mai degrabă să defrișeze o cărare prin natura umană a zilelor noastre, folosind drept hartă operele clasicilor. După Lehár și Mozart la Operă, Die Lustige Witwe și Don Giovanni fiind mutate fără menajamente în realitatea imediată, cea de care unii spectatori pretind că fug pentru a se refugia în sala teatrului, a venit rândul lui Shakespeare. Mecanismul translatării acțiunii în prezent funcționează. Războiul nu mai e război, ci o campanie electorală într-o Sicilie coruptă, o campanie la care participă Don Pedro, Benedick și Claudio. Dimensiunea politică a contextului justifică intruziunea camerelor de filmat ce proiectează imagini în direct pe un ecran de cinema folosit ca decor unic al piesei. Mecanismul funcționează, cu atât mai mult cu cât este completat și de secvențe preînregistrate. În schimb, relațiile dintre personaje sunt mai greu de reconciliat, pentru că sugestia abuzului sexual la care o supune Don Pedro pe Hero e atât de mult contrazisă de replicile următoare, în care virginitatea fetei e permanent discutată, încât ceva pare să se fi pierdut pe drum, sau cel puțin să nu fi fost dus până la capăt. Dacă în universul lui Andrei Șerban politicienii sunt venali și proști fără excepție, Don Pedro rămâne un naiv aproape simpatic, iar Leonato un mafiot mai mult în aparență decât în faptă.

Cele mai reușite momente au fost cele dramatice, cele ale disperării, atunci când Hero este umilită, amintind pe undeva de empatia pe care Andrei Șerban i-a arătat-o și Luciei di Lammemoor. Privind-o pe Anca Dumitra în lacrimi, cu machiajul curs pe față, despletită, după ce, cu câteva momente mai devreme, aceeași actriță întruchipa o definiție vie a artificialității cochetăriei feminine, aproape că simțeam iminența unei scene a nebuniei pe muzica lui Donizetti sau Bellini. Catharsisul e aproape în aceste momente, dar îi lipsește scânteia care să-l aprindă, poate că apelul la Ardon gli incensi ar fi putut s-o producă. O scenă suficient de intensă încât să te facă să uiți că Sabrina Iașchevici în rolul Beatricei are un potențial dramatic foarte mare, amintind uneori chiar de Emma Thompson din pelicula amintită mai sus, citată la un moment dat și în piesă.

În continuare nu pot înțelege de ce actorii își strigă replicile spre public în cea mai mare parte a timpului. Interacțiunile lor sunt sporadice și, în general, spectacolul seamănă destul de mult cu unul de operă, dar tocmai în ceea ce este criticat la operă, numai că aici nu se cântă. Știu că strigătul este dominanta comunicării publice actuale, dar efectul pe care îl provoacă această manieră pierde pe drum tocmai iluzia teatrului, în special atunci când prelungește eul spectatorului pe scenă, atunci când îi pune în față o oglindă.

Pentru cursivitate, pentru unele soluții ingenioase, Mult zgomot pentru nimic merită văzut, „adaptarea nepermis de liberă” e un indiciu înșelător.

într-o sâmbătă, 28 Aprilie, la Teatrul de Comedie, premieră
William Shakespeare: Mult zgomot pentru nimic
Regia: Andrei Șerban, regizor secund: Daniela Dima; decor și video: Andu Dumitrescu; costume: Doina Levintza; muzica originală: Raul Kusak; coregrafia: Ștefan Lupu; asistență regie: Dorina Chiriac
Sabrina Iașchevici (Beatrice), Conrad Mericoffer (Benedick), Liviu Pintileasa (Don Pedro), Lucian Ionescu (Claudio), Alexandru Conovaru (Leonato, guvernatorul Messinei), Anca Dumitra (Hero), Dorina Chiriac (Margareta), Bogdan Cotleț (Don John), Dan Rădulescu (Borachio), Antonio Boantă (Ursula/Grefierul), Andrada Corlat (Conrada), Silviu Debu (Dogherry-Coarnă), Șerban Georgevici (Verges-Aguridă), Mihai Niță (Bodyguardul/un polițist), Alexandru Bogdan (Prezentatorul/ Mesagerul/ Baltazar/ Părintele Francisc/ un polițist)