într-o joi, apoi vineri, 28-29 Iunie, la Ateneul Român
Leonard Bernstein:
Simfonia nr. 2, „The Age of Anxiety”
Uvertura „Candide”
Suita „West Side Story”
Solist: Josu de Solaun
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea

Încheierea stagiunii de la Ateneu aparține lui Leonard Bernstein. Fost discipol al lui Lenny, Christian Badea a ținut să-i onoreze centenarul cu The Age of Anxiety, a doua simfonie a muzicianului american fiind, cred, prezentată în premieră în România. Nici nu încercați să găsiți în librării poemul lui W. H. Auden, sursa de inspirație pentru compoziția lui Bernstein (dedicată, la rândul ei, lui Serge Koussevitzky la retragerea acestuia de la conducerea Filarmonicii din Boston): n-a fost tradus niciodată în românește, însă mai importantă este observația că acest poem, pe cât este de celebru, pe atât este de puțin citit. Epoca anxietății este denumirea pe care o dă Auden lumii de astăzi și, în 1947, când a fost publicat, descrierea aceasta era cum nu se poate mai exactă, pentru că omenirea abia își revenea după război.

Când Christian Badea a dat semnalul de începere al simfoniei, nu ritmurile americane au început să răsune, ci un solo de clarinet. Dacă ar fi fost un fagot, atmosfera ar fi fost cea a unei simfonii de Șostakovici. Numai că în muzica lui Bernstein există loc și pentru speranță și, pe măsură ce simfonia înainta spre părțile următoare, pianul lui Solaun a însoțit orchestra într-un drum spre lumină, prelungit de sunetele unui al doilea pian în culise, ce-i răspundea ca un ecou. Anxietatea există și acum, chiar în ziua de azi, în tumultul politic (chiar și cel de la București) și în provocările civilizației noastre.

Josu de Solaun nu are nimic din stereotipul portretului pianistului romantic, à la Liszt. Însă îți dai seama repede că are temperament și personalitate. S-a integrat perfect în simfonie, rămânând și solist. În mod cert, Age of Anxiety a fost un moment muzical de care îmi voi aminti.

Partea a doua  a fost dedicată spiritului american, seducției ritmurilor de jazz și swing, orchestra Filarmonicii transformându-se într-un gigantic Big Band. Mai întâi Candide – superb și apoi suita simfonică din West Side Story, intrată într-un fel în ADN-ul muzical al oricărui spectactor, până la punctul în care muzica lui Bernstein devine folclor. Și totuși, partea a doua, Maria, atât de sentimentală, a avut o vibrație emoțională căreia i-am cedat fără rezerve. În fine, un encore, marșul The Stars and Stripes Forever al lui Sousa, electrizant redat și amintindu-ne de 4 Iulie, ziua Americii, până la care mai este foarte puțin.

Centenarul Bernstein, echivalentul american al lui George Enescu pentru România, tocmai prin vocația de muzician complet a celor doi (dirijori, instrumentiști, pedagogi, dar mai ales promotori neobosiți ai muzicii clasice) e un moment de reflecție. Pentru că acest cuvânt, „centenar”, ce este abuzat anul acesta, nu poate provoca decât amărăciune în ceea ce privește modul în care instituțiile muzicale și ministerul culturii nu reușesc încă să se ridice la nivelul importanței celor 100 de ani de la Marea Unire. Sigur, trebuie să existe și zona de sărbătoare populară, din piață, cu focuri de artificii și hore ale unirii. Dar trebuie să existe și un proiect elevat cultural, altul decât alipirea forțată a identității naționale prin creații românești, de obicei fără legătură cu subiectul sărbătorii.

De la un centenar, cel al lui Bernstein, cu rezonanțe personale pentru dirijor, la un centenar care ne privește pe toți, tot Christian Badea propune Filarmonicii un proiect al unei stagiuni centenare, într-un interviu pe care mi l-a acordat în revista Dilema veche, (și pe care-l voi relua și pe blog, săptămâna viitoare). Va fi o frescă muzicală a celor 100 de ani ce au trecut din 1918 și până astăzi, tot așa cum fresca pictată a Ateneului e o perspectivă asupra istoriei României. Cei 100 de ani înseamnă multe, în primul rând un parcurs al națiunii către ceea ce este România astăzi: Unirea, interbelicul, războiul, dictaturile, totalitarismele și revenirea în Europa. Muzica va urmări acest drum, de la Beethoven la Stravinski, Schoenberg și Șostakovici, traversând creația muzicală universală, dar și cea românească, într-o dramatrugie muzicală ce mă face să aștept nerăbdător stagiunea din toamnă. Dacă vor fi bani (și bani sunt în România, chiar mulți, numai că alocați deseori greșit), vor fi și invitați, chiar dacă de ultimă clipă. E un proiect generos, meritând toată susținerea.