Îl aplaudăm la Ateneu de câteva ori pe an, când, sub conducerea lui, orchestra Filarmonicii cântă altfel și altceva decât de obicei. Dar, dincolo de momentele cheie precum premiul Grammy, cariera foarte consistentă a lui Christian Badea merită cunoscută mai bine. Pentru acest articol am apelat la arhivele revistei britanice Opera (cea mai extinsă ca acoperire în timp și spațiu, grație unei redutabile rețele de corespondenți),  Opera News (oficiosul Met-ului), Gramophone (acoperind întreaga industrie fonografică de la început și până astăzi, în peste 1000 de apariții lunare), New York Times, precum și la bazele de date ale Wiener Staatsoper, Metropolitan Opera of New York și Royal Opera House.

Numele lui Christian Badea este menționat în arhiva Opera de peste 180 de ori, din care 50 sunt cronici de spectacole (pentru o comparație cantitativă, cam cât toți ceilalți dirijori români de operă la un loc: Ionel Perlea are 60 de menționări, Ion Marin – 59, Sergiu Comissiona – 50, Cristian Mandeal – 15, Mihai Brediceanu – 5, Jean Bobescu – 1, Egizio Massini – 1, Horia Andreescu – 1). Situație similară și la Metropolitan Opera of New York, unde, cu cele 167 de prezențe, Christian Badea este recordmanul absolut al prezențelor românești pe scena din New York (ceilalți dirijori români sunt: Ionel Perlea – 35, Ion Marin – 21). La Covent Garden e practic singurul dirijor român care a evoluat la acest teatru, cu 32 de apariții, Constantin Silvestri fiind următorul, cu doar o singură prezență.

Christian Badea își împarte în mod egal timpul între podiumul sălii de concert simfonic și fosa teatrului de operă, dar cele mai multe informații provin din zona teatrului liric, pentru simplul fapt că despre operă se scrie mai mult. O analiză, chiar și succintă, a unei cariere atât de dense, la un nivel foarte înalt, cu un repertoriu eclectic – în sensul bun al cuvântului –, mergând de la baroc (Alceste) până la operă contemporană (Menotti), face ca articolul de față să alunece inevitabil înspre hagiografie. E un risc pe care mi-l asum, pentru a completa și, acolo unde este cazul, a corecta precaritatea și imprecizia informațiilor din presa românească legate de activitatea unui dirijor pe care avem ocazia să-l vedem totuși frecvent la Ateneu în ultimii ani.

Director muzical al „Festivalului celor două lumi” de la Spoleto

Christian Badea a studiat vioara la Conservatorul bucureștean, primind ulterior o bursă la Bruxelles, continuată cu studii la Juilliard, pentru a deveni în cele din urmă dirijor. Leonard Bernstein a fost unul dintre mentorii săi, având ocazia să urmeze și un masterclass cu Herbert von Karajan la Salzburg, însă începutul carierei sale este marcat de colaborarea cu un mare compozitor contemporan, Gian Carlo Menotti. Acesta, împreună cu Thomas Schippers, a fondat în 1958 Festival of The Two Worlds at Spoleto, un loc important pe harta muzicală a lumii în anii ’70-’90. Festivalul avea o ediție italiană (care atrăgea jumătate de milion de spectatori în trei săptămâni la Spoleto, un orășel cam cât Câmpina) și una americană, la Charleston, în Carolina de Sud.

Prima mențiune a lui Christian Badea în revista Opera este un mic anunț în numărul pe luna Iunie 1977, al programării sale ca dirijor al operei lui Menotti Maria Golovin, la ediția americană a Festivalului Spoleto. Cronica inclusă în reportajul de patru pagini de la festival realizat de Susan Gould pentru publicația britanică este nu doar laudativă, ci chiar pătrunsă de emoție, culmea!, în fața unei compoziții contemporane:

Rar mi s-a întâmplat să fiu atât de afectată de un spectacol de operă sau de o operă în sine (căci sunt două lucruri diferite) precum am fost pe 29 iunie de Maria Golovin, compusă de Menotti. Fusesem deja bombardată de obișnuitele comentarii snoabe ale colegilor și ale fanilor de operă, care îl desființau pe Menotti și în special această operă, afirmând că este o lucrare copiată, melodramatică și aproape lipsită de orice valoare, așa că eram extrem de nerăbdătoare să îmi fac o părere personală. E adevărat, povestea debordează de sentimentalisme, de coincidențe, de personaje clișeu (cum ar fi tutorele cu nume Dickensian: Doctor Zuckertanz) – dar așa stau lucrurile și în viața reală. Iar muzica este ori prea dulce, ori înecată în pasiune. Dar Maria Golovin, a cărei premieră a avut loc pe 12 august 1958, la Expoziția Universală de la Bruxelles, și pe 12 decembrie al aceluiași an la La Scala, este o operă despre emoțiile umane sincere, despre suferințele umane extreme, despre acțiunile umane pornite din suflet, toate acestea fiind exprimate perfect de muzică. Textul italian, o traducere sau „versificație ritmică” de Alearco Ghigi, după versiunea originală în limba engleză, este inteligent, ușor de cântat și, grație împletirii atente cu muzica și dicției perfecte a interpreților, aproape total comprehensibil. Menotti este și un producător excelent, după cum s-a văzut în montările lui cu La traviata și Pelléas et Mélisande; iar când se ocupă de propriile opere, este cu adevărat strălucitor. Nici o mișcare, nici un gest, nici o expresie fără o motivație anume, toate fiind în relație cu muzica și chiar în serviciul ei.
Pe 29 iunie a fost prima reprezentație din această stagiune, dar totul a funcționat ca și cum ar fi fost deja făcut de cel puțin 10 ori. La fel de importante au fost decorurile și costumele create de Pier Luigi Samaritani, frumoase ca întotdeauna, precise până la cel mai mic detaliu. Decorurile păreau atât de reale și de solide, încât puteai crede că fuseseră aduse din casa cuiva, imediat după al Doilea Război Mondial. În rolul celor doi iubiți nefericiți, Maria Golovin și Donato, Fiorella Carmen Forti (revenită pentru prima oară pe scenă după o absență de mai mulți ani) și Charles Long au creat portretizări perfect convingătoare, legate prin excelență muzicală și dramatică. […] Orchestra Festivalului Spoleto SUA a cântat la fel de bine ca de obicei, iar un alt dirijor tânăr, Christian Badea, a dovedit o sensibilitate mult mai mare față de calitățile excepționale ale lui Menotti decât a dovedit dl Nazareth față de cele ale lui Mozart. Și să nu pornim de la convingerea că Menotti este mai ușor de dirijat decât Mozart!

Susan Gould
Opera, Decembrie 1977

Un început atât de promițător, încât, în Decembrie, Badea este anunțat ca director muzical al Festivalului Spoleto, o funcție pe care o va ocupa timp de un deceniu în Italia și șapte ani pentru ediția americană, o experiență fundamentală. O parte dintre multele opere pe care le-a dirijat sunt anunțate în calendarul revistei Opera, unele devenind chiar momente memorabile ale festivalului: La sonnambula (1979), operele lui Menotti: The Hero (la Liège , Bruxelles și la Juilliard în New York), The Last Savage, The Medium (1981) sau The Saint of Bleecker Street (1982, 1986), Olandezul lui Wagner (1982), La fanciulla del West a lui Puccini (1985), Ariadna la Naxos a lui Strauss (1984), dar mai ales Lady Macbeth din Mtsensk de Șostakovici (1980 la Spoleto și 1982 la Charleston) și Antony and Cleopatra de Samuel Barber (1983), asupra ultimelor două merită să ne oprim preț de câteva cuvinte.

În 1936, pe lângă personajele din operă, pe lista victimelor Katerinei Ismailova era cât pe-aci să fie înscris și autorul, la un pas de Gulag când oficiosul Pravda a titrat anonim: „Haos în loc de muzică” după ce Stalin a asistat la un spectacol cu Lady Macbeth. În plin război rece, Christian Badea dirijează memorabil la Spoleto și la Charleston în producția unui mare regizor de teatru aflat la debut în operă, la fel de stimulat și el de muzica lui Șostakovici: Liviu Ciulei. O punere în scenă sumbră, cu decoruri din lemn (create de soții Boruzescu), care trosneau la rotirile turnantei, în care cadavrul lui Zinovei apare nud pentru a fi spălat ritualic, iar în scena din lagărul siberian, la apelul de seară, gardianul  latră numele membrilor sovietului suprem, pe post de nume de deținuți. Dar despre aventura lui Liviu Ciulei în lumea operei (la fel de interesantă ca cea a lui Lucian Pintilie) într-un articol viitor. Spectacolul are mare succes și, în cronica publicată în numărul pe luna Noiembrie al revistei Opera, intitulată „Cealaltă «Lady»”, Christian Badea e remarcat la superlativ.

Charleston: Cealaltă „Lady”

Nu a fost un an memorabil în acest oraș sudic de obicei atât de fermecător. Profitul comercial a înlocuit calitatea artistică în prea multe dintre deciziile referitoare la versiunea americană a Festivalului de la Spoleto. Deși opera a reprezentat încoronarea stagiunilor anterioare ale Festivalului, programul de anul acesta a oferit o singură operă, Lady Macbeth din districtul Mtsensk, de Șostakovici, într-o versiune în limba engleză, de Edward Downes (22 mai).
Vizual și orchestral, producția poate fi definită drept uluitoare. Dirijorul român Christian Badea a oferit o interpretare plină de energie, frumusețe și romantism, care a subliniat influențele străine, nu neapărat rusești, suferite de tânărul compozitor. În momente eminamente orchestrale, cum a fost interludiul din actul doi, Badea a făcut orchestra să cânte minunat, în special corzile și suflătorii; contrastul cu interpretarea rutinieră oferită de New York Philharmonic în aceeași zi (într-un concert simfonic dirijat de Eric Leinsdorf) a fost izbitor. Badea a sprijinit abil cântăreții și nu i-a acoperit niciodată, făcând ca traducerea lui Downes să se audă foarte bine. Totuși, ne putem întreba dacă nu cumva rusa ar fi fost mai potrivită, căci engleza a părut destul de des că aduce în derizoriu un libret prețios și deosebit.

William Allin Storrer
Opera, Noiembrie 1982

Antony and Cleopatra e o altă poveste memorabilă de la Spoleto, ale cărei detalii le puteți citi în interviul pe care mi l-a acordat Christian Badea acum doi ani. Compusă de Samuel Barber pentru inaugurarea noii clădiri a Met-ului din Lincoln Center, premiera a fost un fiasco în ciuda tuturor circumstanțelor favorabile: Franco Zeffirelli asigura regia, decorul și costumele, dar și libretul, ce se limita la replici din piesa lui Shakespeare, și nici măcar distribuirea lui Leontyne Price în rolul Cleopatrei nu a putut împiedica dezastrul. Iar Barber a fost atât de afectat, încât a abandonat compoziția vreme de cinci ani. Menotti a insistat și a revizuit opera împreună cu Barber, iar Festivalul de la Spoleto a produs reparația morală când a reluat-o. Înregistrarea a fost publicată pe disc și a primit premiul Grammy pentru muzică contemporană în 1985. Recenziile discului din Opera Magazine și Gramophone remarcă aceeași determinare a orchestrei, propulsându-l definitiv pe Christian Badea în lumea marilor teatre de operă.

Nancy Henninger (Katerina) și Jacque Trussel (Serghei) în Lady Macbeth din districtul Mtensk la Spoleto USA Festival

Esther Hinds și Jeffrey Wells în opera Anthony and Cleopatra, Spoleto 1985

Simfonia de la Columbus, Ohio

Dar Spoleto e doar o parte din povestea acelor ani. Dirijatul nu începe cu opera, fie și numai pentru că fosa teatrului cere și responsabilitatea scenei, cu soliști și cor, nu doar a orchestrei. După absolvirea Juilliard, Christian Badea câștigă, la Londra, Rupert Conducting Competition. Sol Hurok, marele impresar, îl observă și îi obține semnătura. E invitat în Europa, America și în Africa de Sud să dirijeze concerte simfonice. E dirijor rezident la Washington, iar în 1983 va prelua conducerea artistică a Orchestrei Simfonice din Columbus, capitala statului Ohio, pe care o va deține vreme de nouă ani. Dintr-un ansamblu de provincie, orchestra va deveni una de top, muzicienii din Ohio ajungând invariabil să se transfere la falangele Big Five din Statele Unite (Boston, Chicago, Cleveland, New York, Philadelphia).

Un promotor al muzicii contemporane, Badea îi face pe spectatorii din Columbus să-i iubească pe Ligeti și pe Roger Sessions, ale cărui simfonii le înregistrează pe un disc ce face vâlvă în lumea criticilor muzicali:

„Lucrările lui Sessions nu sunt ușor de interpretat: vocile se înalță pentru a se scufunda apoi în fluxul sonor, balansul instrumentelor e calculat precis, stările de spirit se schimbă rapid și, în mâini neglijente sau neînțelegătoare, muzica lui poate suna confuz și cenușiu. Badea crede în el cu pasiune și interpretările sale sunt bine pregătite și urgent comunicative.

Doamne, dacă orchestra din Columbus cântă așa la debutul său în studioul de înregistrări, la ce să ne așteptăm nerăbdători mai târziu?” – exclamă Oliver Michael în recenzia sa din Gramophone.

La Columbus, Christian Badea a făcut istorie. Și, după două decenii, meritele sale încă erau amintite nostalgic în New York Times. 

La vârf: Metropolitan Opera of New York, Wiener Staatsoper, The Royal Opera House of Covent Garden, London

Amsterdam e următorul pas. Dama de pică, în regia lui Pountney și decorurile Mariei Bjørnson – un succes, Badea „având sub control partitura și determinând Orchestra Filarmonică Radio să cânte cum rareori reușește” (Joel Kasow – Opera, Septembrie 1982). Vor fi zece spectacole, la Amsterdam, Rotterdam, Scveningen și Utrecht. Apoi revine pentru Vecerniile siciliene (1984), Turandot (1985), Evgheni Oneghin și Madama Butterfly (în 1987).

La Arena di Verona face Turandot și La Gioconda în 1988. Pe continentul american, la Louisville – Alceste de Gluck (1982); Lucia di Lammermoor și Ariadna auf Naxos la Toronto (1987, 15 spectacole în total), apoi o Madama Butterfly „puternică” în termeni muzicali și „magică” din punct de vedere vizual (în ciuda eliminării podului din primul act) la Houston (1989). La Londra debutează la English National Opera: Jucătorul lui Dostoievski pus în operă de Prokofiev și Der Rosenkavalier, în 1983 și 1988, foarte bine primite de presa muzicală britanică, cronicile admirându-i echilibrul și energia, dar și iconoclasmul.

Asemeni ruletei de pe cortina care se ridică pentru a lăsa să se vadă opulența plină de măiestrie a decorului ce imită holul hotelului și cazinoul din Roulettenburg, o stațiune la modă faimoasă pentru jocurile de noroc, muzica duduie, trosnește și mușcă. Christian Badea, cu un talent evident mult peste medie, dirijează cu o minuțiozitate tranșantă, combinată cu un fler entuziasmant și o energie vitală, și, în același timp, încearcă să îmblânzească strălucirea cinică și sarcasmul iconoclast tipic al scrierii instrumentale.

Robert Henderson
Cronică la The Gambler, Opera, Iulie 1983

În Mai 1986 debutează la Metropolitan, în turneu la Boston: Grace Bumbry e Floria Tosca într-o operă pe care Badea o va mai dirija „concis și controlat” – după cum vor remarca criticii de la Opera – de încă patruzeci de ori la New York, în deceniul pe care-l va petrece aici (dar lista divelor romane continuă la fel de spectaculos după aceea, cu Eva Marton, Hildegard Behrens, Ghena Dimitrova, Carol Neblett, Anna Tomowa-Sintow, Carol Vaness – un vis!, în timp ce rolul cavalerului Cavaradossi va fi încredințat unor tenori precum Luciano Pavarotti sau Giuseppe Giacomini, iar înfiorătorul Scarpia va fi impersonat de baritoni americani iconici precum Cornell MacNeil sau Sherrill Milnes, dublați de James Morris).

Acesta este rezumatul celor 167 de spectacole, cele mai multe ale unui român la New York, o duzină de titluri în care pe scenă erau toate starurile lumii operatice din epocă. E departe de a fi un acompaniator al cântăreților de pe scenă, orchestra e provocată să participe la spunerea poveștii, în toate detaliile ei. Spectacolele dirijate de el vor fi transmise la radio în zece rânduri.

Când Joseph Volpe devine managerul Met-ului, gala de deschidere a stagiunii 1990-91 îi e încredințată lui. La bohème, cu Plácido Domingo și o legendară Mimì: Mirella Freni. În sala plină de mondeni sunt prinții de Monaco, Rainier și Albert, și prima doamnă a Americii, Barbara Bush. De-a lungul carierei sale la Met, Badea va dirija 14 spectacole cu La bohème.

Această prezentare necesită JavaScript.

Repertoriul, împreună cu numărul de spectacole și cele mai strălucitoare vedete ale planetei lirice, este impresionant. Va dirija Aida de 38 de ori cu distribuții din care făceau parte: Leona Mitchell, Aprille Millo, Fiorenza Cossotto, Stefania Toczyska, Dolora Zajick, Nicola Martinucci, Michael Sylvester, Sherrill Milnes, Juan Pons, Paata Burchuladze sau Robert Lloyd, în cele șase seri cu La Traviata îi va avea pe scenă pe Alfredo Kraus și Sherrill Milnes. Boris Godunov, operă grea și destul de rară, îi revine în trei rânduri, cu Paul Plishka și Nicola Ghiuselev în teribilele roluri de bas din opera lui Mussorgsky. Vor fi 9 spectacole cu Don Giovanni, Thomas Hampson și Samuel Ramey alternând în rolul titular. La Fanciulla del West, cu Ghena Dimitrova și Nicola Martinucci, va fi dirijată de 8 ori, la fel ca Madama Butterfly (cu Yoko Watanabe și Richard Leech). Rigoletto – 21  de spectacole cu Juan Pons și Paolo Gavanelli în rolul tragicului bufon, în timp ce Sumi Jo era Gilda, iar Ducele de Mantua era un rol ce trecea de la Alfredo Kraus, aflat la ultimele apariții la Met, către Ramón Vargas, iar Sparafucile era vechiul prieten de la Spoleto, Eric Halfvarson (care apare și pe discul cu Antony and Cleopatra). În fine, de 18 ori Christian Badea va dirija nucleul verismului, Cavalleria rusticana/Pagliacci, în care defilau soprane precum Maria Guleghina sau Stefka Estatieva în rolul Santuzzei, Turridu era Kristián Jóhannsson sau Fabio Armiliato, în timp ce Canio era cântat de Vladimir Atlantov și Nicola Martinucci, iar Diana Soviero și Daniela Dessi (la debut) împărțeau scena în rolul Neddei, pentru ca rolul lui Tonio să primească baritoni de lux: Leo Nucci și Sherrill Milnes.

Această prezentare necesită JavaScript.

În Viena, la Staatsoper, debutează în 1992, cu Tosca, urmată de Aida, Povestirile lui Hoffmann, Otello și Boema,  într-un total de 19 reprezentații.

În 1993, sezonul vienez începe cu un eșec neașteptat al producției lui István Szabó pentru Il trovatore. Tensiunea atinge cote paroxistice înaintea următoarei premiere, cea a operei lui Offenbach. Andrei Șerban e regizor, Nicky Wolcz e scenograf, dirijor e Christian Badea. În afară de Plácido Domingo, restul distribuției e formată din tineri foarte talentați la acea vreme, dar departe încă de statutul de vedetă: Natalie Dessay, Barbara Frittoli, Bryn Terfel. E un triumf. Ioan Holender trece de acest hop și va fi reconfirmat ca director al Operei din Viena, iar producția lui Andrei Șerban a rămas în repertoriu, adunând, până azi, 88 de reprezentații, premiera și încă alte zece fiind dirijate de Christian Badea.

Nu a fost prima colaborare între Andrei Șerban și Christian Badea. După debutul lui Șerban în lumea operei, la Cardiff, prima producție pe care a prezentat-o în Statele Unite a fost la Juilliard, La traviata, dirijor fiind… Badea.

În 1996 e invitat la Royal Opera House din Londra. Se pregătea o serie lungă (15 de spectacole) cu La bohème, marea atracție fiind cuplul Gheorghiu-Alagna, care anulează, iar direcția lui Badea este unul dintre cele mai comentate subiecte, chiar și atunci când nu era rândul său în fosă. Puccini e deja o specialitate.

Copley însuși revenise pentru a revitaliza profilul acțiunii și personajele, pentru a înviora detaliile și pentru a da până și celor mai cunoscute detalii din propria producție o imagine nouă și îngrijită, special pentru centenarul operei. Un „condiment” suplimentar a fost reprezentat de mai multe nume care au debutat cu succes la Royal Opera. Printre ele, dirijorul de origine română stabilit în SUA, Christian Badea, a cărui direcție grafică, după un început puțin agitat și prea insistent, s-a așezat într-o linie plină de implicare vitală în drama de pe scenă, care a ținut ascultătorul într-o stare permanentă de alertă și atenție și a convins orchestra de la Covent Garden să cânte cu o sensibilitate egală față de sentimentul Puccinian din operă, dar și față de puterea și energia lucrării.

Robert Henderson
Opera, Noiembrie 1996

Vor fi ultimele spectacole de la Covent Garden înainte de închiderea teatrului pentru renovare și extindere, un proiect a cărui finanțare provenind din câștigurile loteriei naționale a provocat un scandal în lumea muzicală britanică, ce a condus la o lungă și tumultuoasă reformă a instituției, încheiată odată cu redeschiderea clădirii pentru public. Au fost cinci ani de restructurări, numeroși interimari, printre care, la un moment dat, din lipsă de candidați, însuși secretarul de stat pentru cultură al Marii Britanii (echivalentul ministrului de la noi, căci Anglia nu are un portofoliu separat pentru cultură), în timpul cărora însăși arta operei părea pierdută, dar la capătul cărora Covent Garden a devenit ceea ce este azi: unul dintre cele mai importante teatre lirice de pe glob. Simbolic, la capătul acestei reforme, editorul șef al revistei Opera, Rodney Milnes, demisionează și îl numește succesor pe John Allison. Este modul în care britanicii, atât muzicienii cât și criticii, înțeleg să încheie o epocă, pentru a face loc viitorului.

America rămâne în agenda dirijorului, cu Tosca la Cincinatti (1998, cu Carol Vaness și Franco Farina) și la Opera Pacific din Costa Mesa, în 2005 („tensionată, mereu intensă”), după ce debutase tot aici într-o La bohème îmbrățișând cu „texturi impresioniste și diafane” pe Leontina Văduva și Marcello Giordani în rolurile îndrăgostiților Mimì și Rodolfo. În fine, la Detroit, unde deschide sezonul în 1999 cu Samson et Dalila, revenind „cuceritor” în 2013 pentru primul Fidelio din istoria companiei, cu o Christine Goerke impresionantă în rolul titular.

Însă drumurile lui Christian Badea încep să ducă tot mai des spre Europa. În Italia, la Catania, pentru șase spectacole cu Simon Boccanegra, în 1992, urmate de încă șase cu Macbeth în anul următor, apoi la Torino, pentru șapte spectacole cu Tosca, într-o producție a lui Daniele Abbado în care urma să cânte Raina Kabaivanska, dar diva anulează, fiind înlocuită de Ines Francisca Salazar, astfel încât Badea ocupă prim planul cu direcția sa care „pune în evidență asemănările dintre muzica lui Puccini și cea a lui Strauss”. Apoi la Bologna, un cuplaj mai puțin obișnuit, La voix humaine și Pagliacci, în 2000, într-o stagiune dedicată operei secolului XX. Badea dirijează „autoritar și disciplinat” ambele opere, cu Raina Kabaivanska prezentă de astă dată în rolul vocii umane și cuplul José Cura – Daniela Dessi în Pagliacci.

În zona francofonă, povestea începe la Nice, în 1992, cu I vespri siciliani dirijat „competent” (trei spectacole cu producția lui Auvry ce muta acțiunea din libret în perioada fascismului italian), continuând la Geneva, în 1996, cu un Elisir d’amore plin de prospețime, „Christian Badea conducând L’Orchestre de la Suisse Romande într-o lectură somptuoasă, atentă la cântăreți” (erau Maria Bayo, Roberto Sacca și Carlos Álvarez), însă teatrul de operă francez în care va fi invitat cu regularitate este cel de la Lyon, prima serie de șase spectacole fiind Falstaff, cu José van Dam, în regia lui Willy Decker. Voi reveni asupra serilor de la Lyon (al doilea oraș al Franței după Paris), însă deocamdată…

Secolul XXI începe la Covent Garden, Londra

E invitat la noul Covent Garden în 2001, pentru Turandot (producția lui Andrei Șerban). Dirijează, „viguros” în opinia criticilor, versiunea terminată de Luciano Berio, în premieră la Londra, în locul tradiționalului, dar mult contestatului final al lui Alfano. Jane Eaglen și Simon O’Neill sunt doi (prea) impozanți Turandot și Calaf, în timp ce Liù e Cristina Gallardo-Domâs, o soprană lirică în plină ascensiune în acei ani.

Apoi, în Iulie 2004, pentru un alt adio: sunt ultimele spectacole ale producției istorice realizate de Zeffirelli pentru Tosca și Maria Callas, cu Maria Guleghina și Nelly Miricioiu alternând în rolul principal. E un show: Badea „acordă toată considerația soliștilor”, iar Nelly Miricioiu profită de o distribuție mai bună (Carl Tanner era Cavaradossi) și rămâne în memoria acestei producții.

În 2008, din nou La bohème, cu Cristina Gallardo-Domâs și Roberto Aronica în Iulie și Octombrie (cu Alexia Voulgaridou), pentru un total de șapte spectacole:

Dirijorul Christian Badea ne-a deschis urechile într-un fel diferit la geniul și originalitatea orchestrației din primele zece minute ale operei, iar apoi ținând sub control sentimentalismul, fără a sacrifica tensiunea emoțională. Orchestra i-a urmat direcția literal.

Michael Kennedy
Opera, Septembrie 2008

Anii 2000 sunt consistenți, Christian Badea dirijând operă pe patru continente, un moment important, cel puțin pentru publicul românesc, fiind revenirea la Ateneu și la Orchestra Radio începând cu anul 2006. Dar să trecem în revistă reperele acestor ani, în afară de spectacolele de la Covent Garden.

Mai întâi, Badea revine și la Montreal în 2001 cu o serie de 7 spectacole cu Nabucco, pentru a scoate din blazare o Orchestre Metropolitaine: „precizie ritmică, linii arcuite, schimbări de tempo și de ritm, determinată și atentă la contrastele dinamice”. Această calitate, specifică lui Christian Badea, de a impulsiona orchestra până la punctul în care devine de nerecunoscut, îl inspiră și îl face remarcat și pe foarte tânărul dirijor de cor de la Montreal, Yannick Nézet-Séguin, azi directorul muzical al Met-ului din New York.

Baltimore

La Baltimore, după un Falstaff „fluid și elegant” în 1998, și un Evgheni Oneghin în 1999, revine cu 6 spectacole cu Don Giovanni plin de „emfază mozartiană” și încă 6 cu un Tannhäuser în regia lui Werner Herzog (mare regizor de cinema) pentru care Badea „reușește să scoată aproape totul dintr-o orchestră mai mică decât și-ar fi dorit-o Wagner”. Vor urma, în 2004, Salome, într-o scenografie „ce-l evoca vag pe Gustav Klimt”, însă „cele mai vii culori au fost generate de Christian Badea, care a asigurat ferm progresia inexorabilă a operei spre tragedie și repulsie”. În 2000, dirijase aici o Elektra în care Renata Scotto, la final de carieră, a lăsat o puternică impresie în rolul dramatic al Klytemnestrei, pentru ca în Salome să producă un efect la fel de puternic cu Gwyneth Jones în Herodiade. Urmează Povestirile lui Hoffmann, în 2005, în care Badea este invitat la Baltimore în dublă calitate, de dirijor („fluid, în stil francez”) și regizor („direct, sensibil, eficient, drama și umorul rămânând echilibrate”) al spectacolului, apoi un „imaginativ” Nabucco, în 2006, pentru ca în 2007, să urmeze La forza del destino, cu o „uvertură pasionată” și o lectură a partiturii la fel de echilibrată. În fine, ciclul de apariții de la Baltimore se încheie în 2008 cu Norma (Hasmik Papaian fiind preoteasa druidă, dar cu o excepțională Ruth Ann Swenson alături, în rolul Adalgisei), Badea dirijând cu „obișnuita sa precizie și intensitate expresivă” o orchestră care ajunge din nou să exceleze. Se încheie o epocă la Baltimore, în condițiile în care criza economică provoacă diminuarea donațiilor private până la nivelul la care teatrul nu mai reușește să ducă până la capăt stagiunea, această Norma fiind ultimul mare moment al acestui teatru.

Lyon

Mai întâi e Roméo et Juliette, cu Rolando Villazón, o viziune muzicală „concisă și controlată”, practic momentul cel mai interesant al debutului de stagiune din 2001, iar în anul următor inevitabila La bohème și Cavalerul rozelor în regia lui Kasper Holten, la acea vreme director al Operei Regale din Copenhaga, cu un Badea „temperat”, pentru ca în spectacolele cu Werther din 2003, direcția sa să fie „calmă și flexibilă”.

Vikingii

Zona scandinavă ocupă un loc important. La Copenhaga, după Aida (1997) și Tosca (1999), urmează 11 spectacole cu La traviata și alte patru cu Parsifal în 2001, șapte Così fan tutte în 2003 și cinci cu Macbeth în 2005.

Suedia îl primește la Stockholm pentru o serie de 16 spectacole cu Otello, în 2004, ce continuă în 2005 și 2007 cu încă 27 de spectacole cu Tosca în care este „fundamental pentru succesul serii”. The Rake’s Progress al lui Stravinsky are 13 spectacole în 2007, însă opera cu care atrage atenția presei internaționale este Dama de pică a lui Ceaikovski, în care direcția lui Badea este descrisă de criticul de la Opera drept „superbă și pregătită cu grijă, în deplin control al tuturor nuanțelor partiturii, de la demodatele și uneori amețitoarele pastișe după Mozart și până la masivele episoade simfonice de-a lungul cărora este articulată tragedia, dovedindu-se că merită cele mai mari laude.”

Ajunge și la Malmö, unde La bohème dirijată de el este înregistrată și Opera News o include în topul celor mai bune DVD-uri publicate în anul 2017. Iar la Oslo, în 2010, „Christian Badea a condus energic, permițând în același timp însă momentelor mai contemplative să-și facă efectul” în Tannhäuser.

Opera Australia

Christian Badea pare să se simtă cel mai bine în teatrele anglo-saxone, iar Opera Australia devine una dintre destinațiile frecvente ale dirijorului, începând cu 2011, când deschide stagiunea la Melbourne cu La bohème și continuă la Sydney cu Lucia di Lammermoor, în anul următor.  Însă unul dintre cele mai spectaculoase momente este în 2012, când Opera din Sydney propune publicului Die tote Stadt (Orașul mort), în regia lui Bruce Beresford, opera unui compozitor modern austric, Korngold, cunoscut mai mult pentru muzica de film (clasicul Robin Hood cu Errol Flynn e cel mai reprezentativ exemplu), cariera hollywoodiană umbrind însă creația sa de la începutul secolului XX, perfect comparabilă cu cea a lui Alban Berg sau George Enescu.

Directorul artistic Lyndon Terracini a dorit să aducă Die tote Stadt în repertoriul OPERA AUSTRALIA dar, cel puțin în cazul Syndey Opera House (SOH), nu avea loc pentru o orchestră atât de numeroasă pe cât cere lucrarea, așa că s-a văzut nevoit să facă apel la gândirea laterală. Orchestra Operei și Baletului Australian s-au instalat confortabil în Studioul SOH din apropiere, sunetul a fost transmis prin fibră optică, iar urechile spectactorilor au fost mângâiate cum rar s-a mai întâmplat în acest spațiu. Christian Badea s-a achitat excelent de sarcina de a seduce publicul, iar corepetitorul Tahu Matheson s-a aflat în fosa Operei, de unde a coordonat cântăreții care purtau microfoane, astfel încât Badea să îi audă. A fost o soluție ingenioasă.

Deborah Jones
Opera, Octombrie 2012

La bohème, din nou, în 2013 („spirited”, vor scrie criticii) și Tosca (cu Yonghoon Lee) pusă în scenă de John Bell, care mută acțiunea în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, „captivantă”, îi confirmă reputația de mare interpret al lui Puccini. Vor urma Otello, Falstaff și Don Pasquale (toate în 2014), pentru ca Puccini să revină în dreptul dirijorului român în 2015, cu un Turandot care „înnebunește publicul”. O serie de spectacole cu Lise Lindstrom, una dintre cele mai bune Turandot ale momentului, și Yonghoon Lee, un tenor spinto invitat și la Met, care sunt puși în valoare de Badea „menținând tempi agitați, în timp ce sprijinea creșterea și curgerea acțiunii”. Anul 2016 se încheie cu o nouă serie de Tosca, în care un „vibrant” Badea conducea un ansamblu de soliști de primă clasă, din care Ainhoa Arteta o înlocuia pe Angela Gheorghiu, la un nou forfait, Teodor Ilincăi era Cavaradossi și Lucio Gallo cânta rolul lui Scarpia.

Parsifal la Ateneu

La Filarmonică sau la Orchestra Radio, Christian Badea, revenit în România, face orchestrele să se depășească. Am comentat aici multe dintre concertele simfonice dirijate de el și pot spune că nu i-am auzit niciodată pe Beethoven, Ceaikovski sau Șostakovici (memorabilă Simfonia nr. 5) mai bine decât sub direcția lui cu aceste falange.

Însă cel mai remarcabil proiect a fost Parsifal. Mai întâi, în 2015, Actul III, apoi, încă și mai impresionant, Actul I în 2016, într-un concept regizoral imaginat tot de el, cu o distribuție cu nimic mai prejos decât cele de la Bayreuth (Stefan Vinke, Petra Lang, Eric Halfvarson, Béla Perencz). Pe lângă excelența artistică, aceste seri cu Parsifal au meritul extraordinar de a-l face pe Wagner nu doar prezent în România, ci mai ales să-i demonstreze accesibilitatea și capacitatea de a provoca pasiuni nebănuite în rândul melomanilor români cărora rar li se oferă ceva în afara repertoriului romantic italian.

Între două zboruri, de la Sydney la București, în drum spre Buenos Aires (unde debutează la Teatro Colón cu Andrea Chénier), Badea propune proiecte: un centru cultural Brâncuși, similar lui Lincoln Center din New York, sau o stagiune centenară pentru Ateneu, o experiență ce merită să fie utilizată.

Povestea continuă.

Descrisă de către Daily Telegraph drept „biblia industriei”, revista britanică Opera a fost și este în continuare cel mai important comentator al scenei lirice mondiale din ultimii 65 de ani. Publicația a fost fondată în 1950 de către Lordul Harewood și de atunci acoperă fără rival evenimentele din lumea operei, printr-un amestec de cronici (spectacole, înregistrări, cărți) și analize, plus publicarea calendarelor teatrelor de operă din toată lumea, dar și prin faimoasa rubrică We hear that („Am auzit că”…n.n.). Editori șefi de durată lungă – Harold Rosenthal, Rodney Milnes și (din anul 2000) John Allison – au asigurat continuitatea revistei, iar consiliul editorial include cei mai remarcabili critici de operă din presa britanică. Cu sediul la Londra, publicația dispune de o inegalabilă rețea internațională de corespondenți, acoperind spectacole din întreaga lume.