Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Memoriile Angelei Gheorghiu


Angela Gheorghiu – A Life for Art
Angela Gheorghiu with Jon Tolansky
ForeEdge/ University Press of New England, Lebanon, SUA, 2018

Am avut o strângere de inimă când am aflat, la începutul acestui an, că Angela Gheorghiu va publica o carte de memorii. Speram ca acest moment de zenit să vină cât mai târziu. Sigur, cariera uneia dintre cele mai faimoase soprane românce nu s-a încheiat încă, dar memoriile înseamnă de multe ori un punct de final, un moment în care poți privi în urmă, un bilanț. Am profitat de câteva zile libere pentru a citi ediția electronică a cărții, în timp ce vizionam sau ascultam înregistrările. Lectura mi-a provocat emoție și decepție în doze comparabile. Violetta ei de la Londra – răpitoare, cucerind lumea, Adina de la Lyon – o viespe seducătoare, Mimì de la Met și Covent Garden, ultimele Traviate de la Scala, Tosca londoneză și cele de la Viena, Adriana, Magda, Lìu, Micaëla… Revederea unora dintre spectacolele ei m-a emoționat profund.

Toate drepturile sunt rezervate de Angela Gheorghiu, iar ediția este numai în limba engleză – nici un anunț nu s-a făcut pentru o eventuală traducere în limba română. Cartea este scrisă sub forma unui foarte lung interviu și numele lui Jon Tolansky ar fi trebuit să fie o garanție a seriozității. Un important documentarist britanic, ale cărui texte le-ați întâlnit foarte probabil de-a lungul anilor (chiar fără să-i rețineți numele) în cărticelele ce însoțesc multe CD-uri de operă de la EMI/Warner sau Decca, Tolansky nu e la prima întâlnire cu Angela Gheorghiu. În numărul pe luna Iulie 2011 al revistei britanice Opera, el publica un material de șapte pagini despre artistă, cu ocazia reluării spectacolelor cu Tosca de la Covent Garden, articolul intitulându-se… Vissi d’arte, titlul unei celebre arii din operă și care se traduce (cu o mică adaptare) în limba engleză prin A Life for Art. Sau, Am trăit pentru artă, pe românește. Apoi, același Jon Tolansky este și documentaristul setului de compact discuri Angela Gheorghiu – Autograph (am publicat o recenzie la vremea apariției lui), ultimul dintre cele opt discuri fiind un alt lung interviu. Pe copertă nu apare însă numele Soranei Savu, publicitară din România, responsabilă de tușa glamour-vandabilă a acestui produs editorial (și probabil chiar și pentru o parte din interviu, căci lungul dialog are multe zone inegale), prin nenumăratele inserturi cu mărturiile persoanelor din viața artistei. Un procedeu considerat un mare rafinament în România, unde omagiul justifică orice derapaj de la modestie, cu atât mai mult cu cât ele sunt obținute de la personalități mondiale. Am întâlnit același procedeu desprins din strategiile de marketing de produs (testimonials) și în autobiografia Vioricăi Cortez, în dialog cu Marius Constantinescu, cu același efect plicticos, repetitiv și lipsit de gust.

Pentru cei care au vârsta necesară ca să fi urmărit cariera Angelei Gheorghiu încă de la început, cartea nu aduce aproape nimic nou, iar articolul lui Tolansky din Opera Magazine e un rezumat destul de bun al acestor memorii, măcar pentru că înregistrează în el mai mult partea artistică, în defavoarea celei personale. Dar și această latură personală o știm cu toții din alte multe interviuri pe care Angela Gheorghiu le-a acordat presei de toate felurile de-a lungul timpului. Pentru cei care erau copii pe vremea când soprana debuta la Covent Garden, cartea este o oglindă destul de fidelă a personalității ei așa cum s-a reflectat de-a lungul timpului în media, cu bune și cu rele.

Rezultatul tuturor procedeelor amintite seamănă cu un basm. Dar nu este o poveste de vis însăși cariera artistică a Angelei Gheorghiu? De pe movilele de pietriș de pe marginea drumului din Adjud, în vârful cărora cânta în copilărie, într-o țară comunistă condusă de un fost cizmar, să ajungi să cânți cu foarte mare succes la Covent Garden, Scala, Metropolitan sau Viena e un drum foarte lung, parcurs peste noapte, ca într-o poveste de vis devenită realitate. Cu atât mai mult cu cât saltul spre cariera internațională s-a produs brusc, în condițiile în care Angela Gheorghiu nu cântase practic nici o operă pe scenă (cu excepția unei Boeme de absolvire, la Cluj).

Nici Maria Callas, sau, mai recent, Jonas Kaufmann nu au avut șansa ca după o singură audiție, la terminarea studiilor, să li se ofere un contract la vreun teatru de operă major. Anii de galere au fost lungi și frustranți pentru toți marii cântăreți de operă, nu și pentru Angela Gheorghiu. Ceea ce confirmă și calitatea extraordinară a vocii ei, foarte distinctă, ușor de recunoscut de către oricine dintre o mie de alte voci de soprană. Apoi căsătoria cu un tenor celebru, chiar în culisele Metropolitan Opera, în pauza unui spectacol cu La bohème: ce poate fi mai romantic de-atât? Și atunci, viața chiar devine o poveste cu zâne și prințese, în care Angela Gheorghiu s-a distribuit în ambele ipostaze, în memoriile ei.

Aproape jumătate din volum este ocupată de amintirile din copilărie, liceu și studenție ale sopranei, ajungând să plictisească la un moment dat, cu atât mai mult cu cât judecățile de valoare pe care artista le face în privința societății comuniste sunt cam banale. Poate că pentru cititorii străini sunt interesante, chiar dacă uneori ar putea fi induși în eroare de explicațiile date. Cum ar fi aprecierea că ceferiștii formau o parte a clasei de mijloc, sau că familia de muzicieni Gheorghiu ar fi făcut parte din aristocrație.

Cel mai interesant moment din carte este legat de debutul în La traviata la Covent Garden, în 1994.  Pur și simplu amintirea acestui spectacol m-a făcut să privesc încă o dată DVD-ul înregistrat atunci, ce minune! Era incredibil de frumoasă, strălucind de inocență și virtuozitate vocală. Sigur, au rămas exagerările perpetuate în toate prezentările ei: cum a plâns Solti audiind-o, cum BBC și-a întrerupt programul ca să transmită spectacolul, cum totul a fost planificat în jurul ei, cea care urma să devină o divă. Totuși, nu era numai debutul ei. Georg Solti, dirijorul celei mai importante Tetralogii din discografia lui Wagner, disprețuise toată viața operele de tinerețe ale lui Verdi, considerând că nu merită să-și piardă timpul cu lucrări de dinainte de Un ballo in maschera, iar acum se vedea în postura de debutant pe podiumul Traviatei. Richard Eyre, directorul de la National Theatre, intra în operă cu producția de la Covent Garden, iar debutanta din rolul principal se dovedea a fi o revelație. În acest context, Opera Regală din Londra a sesizat oportunitatea conservării unei serii de spectacole istorice și totul a fost înregistrat pe discuri audio și video. Nu așa s-a întâmplat și cu Fidelio, dirijat de Klemperer tot aici? Discul a făcut istorie, fiind considerat reperul suprem în interpretarea operei lui Beethoven. La fel Don Carlo, în regia lui Visconti, transmis de radio BBC în 1958, iar atunci când filmările spectacolelor au devenit o comoditate, la îndemâna publicului larg, au și publicat un material video înregistrat în anii ’80, cu Ileana Cotrubaș în rolul Elisabettei di Valois. Ba chiar și în România a existat la un moment dat un asemenea simț al oportunității, când Electrecord a înregistrat în studio Traviata Virginiei Zeani, revenită meteoric în țară. Până la 25 Noiembrie 1994, când a avut loc premiera acestei Traviate la Covent Garden, Angela Gheorghiu era o soprană promițătoare. Opt spectacole mai târziu, pe 19 Decembrie, era un superstar. Secretul? Îl spune chiar Angela Gheorghiu în, poate, cel mai profund pasaj din întreaga carte:

Se spune uneori că ai nevoie de două, trei, sau nu știu câte voci pentru Violetta Valéry. Nici vorbă! Trebuie să livrezi o mulțime de culori diferite cu aceeași voce – aceeași Violetta. Ce e cel mai dificil este că personajul se schimbă așa de mult și atât de brusc, prin urmare trebuie să dai acelor schimbări multe, multe nuanțe diferite și culori, uneori simultan. Trebuie să fii capabilă să schimbi culorile în timpul oricărui rol pe care-l cânți, dar cu Violetta schimbările sunt extreme. Și, din nou, trebuie să spun: cuvântul dă culoarea, iar cuvintele Violettei sunt așa de expresive, atât de emoționante – sunt culorile tale. Dar nu cu voci diferite pentru fiecare act, nu – multe culori diferite, da: strălucire și multă coloratură la finalul primului act, deseori foarte dramatic și chiar tragic în al doilea, apoi, bineînțeles, ea e muribundă și abandonată în al treilea, dar toate cântate cu aceeași voce.

Aici se vede și talentul lui Jon Tolansky de a face o artistă foarte instinctuală, așa cum este Angela Gheorghiu, să pună în cuvinte perspectiva ei asupra rolurilor importante din carieră. Și nu e singurul exemplu, soprana vorbește la fel de coerent și despre Mimì, Cio-Cio-San sau Adriana Lecouvreur. Într-adevăr, nimeni nu se poate mândri cu statutul de mentor al sopranei. Nici chiar Mia Barbu, decât într-o mică măsură, pentru că lecțiile ei au durat doar o parte din perioada când Angela era elevă la liceu. Fără prejudecăți căpătate de la alte soprane cu experiență în diverse roluri (soprana povestește la un moment dat cum a refuzat sfaturile Ilenei Cotrubaș), pregătirea rolurilor pe care le-a abordat Angela Gheorghiu a rămas 100% la latitudinea ei și, eventual, a discuțiilor cu dirijorii cu care a colaborat, în special Georg Solti și Antonio Pappano. Asta nu înseamnă că artiștii care studiază cu un profesor ar fi mai puțin buni. Franco Corelli a studiat cu Giacomo Lauri-Volpi până la moartea acestuia, deși era indiscutabil cel mai în vogă tenor al lumii. Dovedește însă o personalitate foarte puternică, în cazul Angelei Gheorghiu. Uneori prea puternică, în dauna rațiunii.

Așa cum artista a refuzat consilierea unei Ileana Cotrubaș, nu același lucru se poate spune și despre judecarea unor persoane, aproape exclusiv prin prisma vorbelor de culise. Iar aici, cartea frizează ultrajul. Mai întâi, Arta Florescu, pe care legenda neagră o precede încă înainte de a se întâlni cu Angela Gheorghiu. Sigur, Arta Florescu a fost o comunistă convinsă și ciocnirile ei cu diverși artiști de operă din România au fost dure. Totuși, volumul de memorii nu conține nici un exemplu concret al vreunei situații în care aceasta să-i fi făcut vreun rău studentei Angela Burlacu în anii de Conservator. Nici un examen picat pe nedrept, nici o tentativă de impunere a unei tehnici de canto inadecvate, nimic. Doar faptul că o trimitea pe aspirantă în turnee prin fabrici și uzine, în frig și foame, dar utilitatea practică a acestor turnee, prin confruntarea cu o audiență, o recunoaște chiar artista, alături de contextul inevitabil în care se petreceau lucrurile. Apoi, Ioan Holender este privit cu neîncredere pentru că a încercat să o angajeze permanent la Wiener Staatsoper, într-o perioadă când Angela era încă departe de a fi un star. În plus, preluând lipsa de recunoștință a artiștilor români angajați de Holender la Viena, i se mai reproșează acestuia că nu-i plătea bine, deși nimeni nu-i împiedica să își asume o carieră independentă, iar contractele de la Staatsoper din anii ’90 erau totuși de zeci de ori mai mari decât cele de soliști ale teatrelor de operă românești. În fine, Ricardo Muti iese și el șifonat din amintirile Angelei Gheorghiu, doar pentru că soprana își propusese să-l evite și nu a reușit, cântând sub conducerea muzicală a acestuia o serie de spectacole cu La traviata la Salzburg. Motivul pentru care Muti nu era frecventabil? Pentru că la Teatro alla Scala, unde era director în acei ani, loggioniștii huiduiau pe toată lumea, un comportament criminal în accepțiunea sopranei, care nu suportă nici o critică, ci numai onomatopeele și sughițurile de plâns adulatoare:

De aceea refuz să citesc cronici – sunt opiniile subiective ale câtorva oameni, mulți dintre ei fără nici un fel de studii muzicale, doar niște iubitori de operă, angajați de diverse publicații.

De bună seamă că ceilalți iubitori de operă, neangajați de vreo publicație, sunt cei a căror părere o prețuiește, cu condiția să izbucnească în plâns la auzul vocii marii soprane, un episod prin care trec Solti, audiind-o pentru Violetta Valéry, James Levine ascultând-o pentru Metropolitan, corul lui Royal Opera House la repetiții, și, în general, oricine este expus vocii ei pentru prima dată. Asta atunci când nu cade direct în genunchi, așa cum face Meryl Streep la prima întâlnire cu ea, declarându-i că, dacă ar fi s-o ia de la capăt, ar vrea să devină cântăreață de operă. Jonas Kaufmann este atins de bagheta magică a sopranei-zână și cariera lui ulterioară i se datorează, după ce e invitat să cânte la Metropolitan alături de ea, în La traviata, în urma vizionării unui DVD cu o operă baroc absolut obscură (Paisiello – Nina), în care soprana îl descoperă. În fine, Maria Callas însăși devine doar „o colegă la aceeași casă de discuri”, dar care „n-a avut cea mai bună voce din istoria operei și oricum nu sunt o mare admiratoare a ei”. Torentul de autoflatări e inepuizabil și-l face pe Matthew Sigman să scrie o recenzie necruțătoare a volumului de memorii în Opera News.

În rest, Angela Gheorghiu descrie cu meticulozitate o serie de contexte ale unor concerte de tip gală, la care a cântat cu Sting, sau cu Vangelis, în față cutărei regine sau a cutărui președinte, în onoarea lui Grace Bumbry sau în amintirea lui Pavarotti, omițând complet discuri precum Carmen (în care toată tehnica vocală și concepția rolului mi s-au părut mereu mai mult decât împrumutate, chiar copiate, de la „colega” Callas), Il trovatore, Manon, Werther, L’amico Fritz, Fedora… Sau La rondine, un disc apărut în 1997, multipremiat, dar mai ales având meritul de a atrage interesul asupra acestei opere uitate a lui Puccini. O observație pe care o face Peter Gelb în medalionul din carte, căreia soprana nu-i răspunde.

Viața personală nu e de comentat, totuși Roberto Alagna iese ciufulit bine din aceste memorii, fără prea multe argumente concrete, însă mai deplorabilă este insistența cu care Angela Gheorghiu ține să inventarieze toate incidentele cu managerii de operă, scandaluri care au făcut deliciul presei internaționale, atrăgând cuplului Alagna-Gheorghiu porecle precum „Ceaușeștii” sau „Bonnie & Clyde ai Operei”. Evident, în relatarea acestor momente, concluzia este una și aceeași: Angela Gheorghiu nu doar că nu are nici o vină, ba totul e doar o neînțelegere, ea retrăgându-se din discuții chiar înainte ca incidentele propriu-zise să se întâmple, vina integrală căzând asupra lui Roberto. Și, bineînțeles, nu putea lipsi lamento-ul lipsei divei de pe scena operei bucureștene, deși invitații au existat, însă ideea de a cânta rolul Hannei Glawari i se pare de o obrăznicie intolerabilă. Lui Renée Fleming nu i s-a părut deloc, atunci când a cântat rolul la Metropolitan, dar perspectiva  pe care Angela Gheorghiu o are asupra Operetei pare deplasată în context. Probabil că va trebui să ne resemnăm că într-adevăr va refuza mereu să cânte la ONB, cel puțin atâta vreme cât vor mai exista contracte internaționale. Cât despre afacerea cu Primăria Capitalei, devenită un scandal public atunci când s-a aflat că a primit 150.000 de euro pentru un concert, sau despre implicarea ei în scandalul baletului de la ONB, nici o vorbă.

Variind de la ingenuitate până la plasare de produs comercial, A Life for Art reușește să surprindă plenar latura de divă, în dauna marii artiste care a fost Angela Gheorghiu: cu momente extraordinare, ale căror amintiri emoționează și azi, cu minciuni, cu capricii, cu decepții și multă autosuficiență și lipsă de modestie. O recomandare dificil de făcut, cu atât mai mult cu cât va trebui să plătiți destul de mult pentru această carte (137,99 RON prin iTunes, sau 35,67$ de la Kindle) și s-o citiți în limba engleză.

 

 

 

 

26 comentarii la “Memoriile Angelei Gheorghiu

  1. Eddie
    octombrie 22, 2018

    Ce-a facut intre 1990 si 1992? Wikipedia spune “Her professional opera debut took place at the Cluj-Napoca Romanian National Opera as Mimì in La bohème in 1990, the same year she won third prize in the Belvedere International Competition.[3]
    Gheorghiu made her international debut in 1992 at the Royal Opera House as Zerlina in Don Giovanni.[4] “
    Se spune ceva despre intervalul asta in carte? Multumesc!

    Apreciază

    • Despre Opera
      octombrie 22, 2018

      Am mai întâlnit întrebarea asta răutăcioasă de-a lungul timpului, deși cred că o puneți cu sinceritate.
      Mare lucru nu prea avea ce să facă, în contextul acela, proaspăt absolventă în 1990, când totul era confuz, inclusiv la ONB.

      A încercat să își găsească contracte în străinătate și povestește în carte despre asta. Respectiv, a participat la un festival la Wexford (27 Octombrie 1990), iar în drum spre el a dat audiția la Covent Garden. Evident, oricât de pozitiv ar fi fost rezultatul acelei audiții, nu i se putea oferi un rol principal imediat, pentru că la teatrele importante se stabilesc distribuțiile cu ani de zile înainte. Dar i s-a oferit pe loc rolul lui Mimì pentru 1992.

      În Martie 1991 a făcut Elisir d’amore la Opera din Basel. În situația economică de atunci din România, e foarte posibil ca onorariul câștigat atunci să fi fost suficient pentru a-i asigura trariul până în Martie 1992 când a debutat la Covent Garden ca Zerlina, iar două luni mai târziu în La bohème.

      Apreciază

      • Eddie
        octombrie 22, 2018

        Nu e deloc un comentariu rautacios, pur si simplu nu stiu cum functioneaza / functionau lucrurile. In industria mea, dai un interviu azi si incepi lucrul maine. Iar perioada de dupa absolvire e esentiala in orice cariera, asa ca eram curios cum a crescut, cum a reusit sa explodeze asa, aparent de nicaieri.

        Apreciat de 1 persoană

      • Despre Opera
        octombrie 22, 2018

        Am uitat să scriu că Angela Gheorghiu scrie că în ultimul an de Conservator era angajată a Corului Patriarhiei, de unde primea un salariu lunar.

        Opțiunile unui absolvent de canto sunt foarte limitate: audiții, audiții și iar audiții. La concursuri de canto, sau chiar la teatre de operă, în speranța că vor fi decoperiți de un impresar sau de un manager de operă, care să le ofere un contract.

        Există contracte permanente (pe perioadă determinată, sau pe viață, ca în România) dar în teatrele mari aceste contracte „fest”, cum li se spune, nu garantează decât apariții în roluri secundare. Un caz particular este Germania unde angajații cântă și roluri principale.

        Celălalt tip de contract este pentru cei excepționali care sunt contractați pentru roluri principale într-o serie de spectacole. Vorbim de casele mari.

        Tocmai aici e marea reușită a Angelei, că a primit un asemenea contract având o experiență de scenă minimală – un singur spectacol.

        Apreciază

  2. Steffi
    octombrie 22, 2018

    Interesanta cronica si perspectiva, dar nu puteti compara niciodata Metropolitan cu Opera bucuresteana, cum o faceti in subiectul Hanna Glavari/Vaduva vesela… Fleming a cantat acest rol dupa numeroase altele (timp de 20 de ani) pe scena Met-ului… Comparatia MET-ONB este cel putin comica, ca sa nu spun mai mult.

    Oricum, Angela Gheorghiu ramane singurul artist liric roman, singura soprana de origina romana, cu o cariera internationala cu adevarat impresionanta, ce continua inca dupa 26 de ani, o performanta unica si nu o „facatura” cum se intampla din pacate in cazul altor artisti.

    Apreciază

    • Despre Opera
      octombrie 22, 2018

      Nu e vorba de nici o comparație între Met și ONB.

      Angela Gheorghiu consideră că fiind complet deplasată propunerea de a cânta rolul Hannei Glawari. Nu e nici o problemă cu Opera Națională. Altfel n-ar putea să se plângă că nu a cântat într-un spectacol de operă la București.

      Sigur, nu orice invitație trebuie musai să fie acceptată, însă m-a mirat vehemența cu care denunța invitația: „Ideea de a apărea pentru prima dată pe o scenă din București ca Hanna Glawari era… destul de amuzantă, ca să nu spun altfel… Evident, a trebuit să refuz”

      De ce „evident”?

      Nu înțeleg de ce e mai prejos opereta lui Franz Lehar decât un concert cu Andrea Bocelli cu muzică cross-over, sau înregistrarea unui disc alături de Loredana Groza.

      Iar Hanna Glawari a fost interpretată de soprane foarte mari, chiar cu mult înainte de retragere, sau chiar și înainte de publicarea memoriilor: Elisabeth Schwarzkopf (1953), Cheryl Studer (1994) și multe altele.

      Apreciază

      • Steffi
        octombrie 22, 2018

        Complet deplasata propunerea in conditiile in care alt rol pe aceasta scena nu a cantat… de aceea si acest „evident”.

        Apreciază

      • Despre Opera
        octombrie 22, 2018

        Cum ziceți dvs.

        Oricum va refuza orice rol la București și se va plânge apoi că n-a debutat nici la 60 de ani la ONB.

        Apreciază

      • Steffi
        octombrie 23, 2018

        Sigur ca il va refuza daca invitatia va fi similara cu aceasta…

        Eu consider ca in final abordarea ONB este „buba” principala, care nu permite aparitia ei pe aceasta scena, si nu doar a ei, ci a tuturor artistilor din linia intai – nu exista macar unul care sa fi cantat pe scena operei bucurestene (in momentul in care acestia sunt inca in top) si nu este AG un caz singular (ok, poate Vargas in Lucia di Lammermoor, dar invitatia a venit tardiv si „rezultatul” a fost cum a fost…)

        Apreciază

    • Despre Opera
      octombrie 23, 2018

      Cine sunt acei alți artiști despre care spuneți că sunt “făcături”? Chiar sunt curios.

      Apreciază

      • Steffi
        octombrie 24, 2018

        Poate ca „facaturi” a fost putin dur spus… arta a fost dintotdeauna subiectiva, ce unuia ii place, altuia poate sa ii displaca, sau sa il lase destul de indiferent.

        Dar la ce m-am referit a fost faptul ca in general exista alti artisti de origina romana care se lauda cu performante pe care nici macar nu le-au avut, este o moda cred in Romania sa iti faci CV-ul cat mai stufos, asta in toate domeniile..

        AG este singura care se poata lauda cu o asemenea cariera (incluzand chiar si „cutare” regine), cu atatea aparitii pe scenele cele mai importante si timp atat de indelungat, in timp ce alti artisti auto-hiperbolizati au aparut de 0,1,2,5,10, poate de 20 de ori pe scenele cele mai mari (Met, ROH, Viena etc)… chiar daca si acestia au avut cariere impresionante, nu a fost acelasi nivel.
        Iar daca este sa ma gandesc strict la soprane, acestea s-au cam retras toate la 50 de ani sau chiar mai devreme, ceea ce nu este valabil pentru Angela Gheorghiu.

        Cu cat un artist este mai mare, cu atat se poate bucura de apreciere, dar in acelasi timp este expus si rautatilor, doar in aceasta postare observ cate comentarii sunt, dar probabil ca este normal, exact asa primesc si Fleming, si Domingo, si Netrebko, si Kaufmann (pe amazon si youtube mai ales), si lista poate continua..

        Am vazut ca se tot vehiculeaza si suma data de primaria din Bucuresti, este un concert open-air, cat credeti ca primeste Domingo, Alagna, Kaufmann, Netrebko etc (sau cat primea Caballe, de exemplu) pentru un asemenea concert?
        Eu sunt convins ca suma nu se ridica nici macar la jumatate din cat poate primi un artist din linia intai, si chiar daca este romanca nu inseamna ca trebuie sa cante pe gratis in Romania asa cum nici Fleming nu canta pe gratis in USA sau Kaufmann nu canta pe gratis in Germania.
        Dar Romania din pacate este inca mult in urma cu modul de privi si accepta unele lucruri care functioneaza atat de normal in alte locuri.. nu privim franc, ci cam ingust…

        Apreciază

      • Despre Opera
        octombrie 24, 2018

        1. „Făcături”: Aștept totuși să dați niște exemple, altfel comentariul dvs. e irelevant
        2. Concertul de la București: Ce repede săriți de la o extremă la alta, de la 150.000 EUR la „Da’ ce? Voiați să cânte gratis??”
        Onorariile artiștilor lirici nu sunt publice, dar nici un secret absolut. Un artist de top primește maximum 15.000 EUR brut pentru un rol principal într-o operă la un teatru important. Pentru un concert privat (la palatul unui emir sau șeic, la jubileul unei firme etc.) primește maximum 100.000 EUR.
        Angela Gheorghiu este o artistă de top, din categoria celor amintiți de dvs. (Domingo, Kaufamann etc.). Dar eu n-am citit niciodată declarații de-ale lui Domingo despre cât iubește el Spania și cum o face el cunoscută în lume, nu l-am văzut îmbrăcat în port popular spaniol la un concert la Scala. La fel, nici pe Kaufamnn nu l-am văzut cu pantaloni scurți și costum tirolez făcând yoddle la Royal Albert Hall.
        Ce ziceți dacă Angela Gheorghiu n-ar fi cerut cu 50% mai mult decât se plătește maxim pentru un concert privat, lăudându-se apoi cât de tare iubește „la voi la Romania”? Ce-ar fi fost dacă cerea 70.000 EUR, sau 50.000 EUR, era vreo ofensă?

        Dar, cum zice un proverb românesc, „nu-i prost cine cere, e prost ăla care dă”

        Apreciază

      • Steffi
        octombrie 24, 2018

        Sunteti sigur ca acestea sunt preturile? De unde le cunoasteti? Am convingerea ca artistii de top castiga mult mai mult, ca nu este nimic fix..
        Sa nu uitam ca cei trei tenori primeau fiecare cate 1 milion de dolari per concert, si asta acum cata vreme?

        Chiar credeti ca Angela Gheorghiu a pus mana pe telefon si a vorbit cu primarita legat de fee-ul ei, ca si l-a mai si negociat? :)) In spatele unor asemenea artisti sunt echipe de oameni, pot exista propuneri si artistul accepta sau nu.
        Cu cata vehementa se abordeaza in Romania subiectele legate de bani…

        Ce relevanta are costumul popular in discutie nu inteleg, e de rau?
        Adica trebuia sa isi reduca singura fee-ul pentru ca iubeste Romania sau pentru ca nu uita sa aminteasca ca provine din Romania? Pentru „minunatele” gale de opera marca Beatrice Rancea, Alagna a primit putin sub 100.000 pentru 4 arii/cantece, Nucci probabil la fel, in timp ce Elena Mosuc probabil ca a primit un fee infim sau cantat pe gratis pentru ca era la Iasi, acasa… Vi se pare normal asa ceva? Greseala ei in final, daca asa a fost.
        L-am vazut pe Florez imbracat in Inca la Royal Albert Hall. Sau pe Kaufmann imbracat in episcop si cu ochelari de soare la Life Ball in Viena, cantand „Climb every mountain”… si care este problema sau relevanta?

        P.S.: Sunt sigur ca au fost foarte bine platiti si ca nu le-a scos nimeni ochii pentru asta, doar in Romania poate exista o asemenea gandire primitiva.

        Apreciază

      • Despre Opera
        octombrie 24, 2018

        Da, sunt sigur pe tarife. Și cred că a vorbit cu primărița direct.
        Concertul celor trei tenori e cu totul altceva, numai și pentru faptul că Pavarotti, Domingo și Carreras sunt altceva decât Angela Gheorghiu + Ilincăi cântând prost muzica lui Aurelian Andreescu.

        Pe scurt, aștept exemplele de „făcături”

        Dragostea de patrie afirmată ostentativ în presă + 150.000 eur pentru un concert e demagogie.

        Înțeleg admirația dvs. pentru Angela Gheorghiu. O împărtășesc, dar numai în ceea ce privește muzica, nu și comportamentul.

        Apreciază

      • Steffi
        octombrie 24, 2018

        Dragostea de patrie nu am vazut-o ca pe ceva ostentativ, ba dimpotriva as putea spune, uitandu-ma la declaratiile ei recente.

        De tarife puteti fi sigur doar daca ati vazut macar un contract adevarat, pentru un concert, al unui mare artist, altfel sunt doar vorbe sau supozitii.
        Nu am comparat concertul celor trei tenori cu concertul bucurestean, oricum nici remuneratia nu a fost aceeasi ci de 10 ori mai mica, dar ce importanta are in final acest lucru pentru un iubitor de muzica? Absolut nici una.

        Nu am sa dau exemple pentru ca nu imi doresc sa existe o discutie fara sfarsit, ceea ce am avut de scris pe acest subiect am scris deja in comentariul trecut si cred ca a fost destul de clar.

        Demagogia este in politica, nu confundati subiectele…

        Repet, in Romania exista din pacate o gandire extrem de primitiva si de vehementa in subiectele legate de bani (si nu numai).

        Ar trebui sa ne bucuram si sa apreciem mai mult de ceea ce primim, emotional, sufleteste, de la un artist, dar pentru asta trebuie sa stim sa si primim, iar acest lucru fie il simtim, fie nu.

        Apreciază

      • Despre Opera
        octombrie 24, 2018

        Vedeți că banii aceia sunt publici, nu din pușculița unei corporații sau a unui magnat.

        A propos, ați citit cartea? Sau nici măcar nu e nevoie?

        Apreciază

      • Steffi
        octombrie 24, 2018

        Banii publici… vesnica poveste si obsesie romaneasca…
        Bani publici se folosesc in toate orasele lumii pentru evenimente sau institutii culturale, nu este nimic nou si nimic surprinzator si anormal!
        Oricum, in Romania se cheltuiesc milioane de euro pe statui sau street-festivals, incat acest concert bucurestean a fost chiar un chilipir.

        Desigur ca am citit cartea (cumparata de la Met shop in NY) – si am apreciat sinceritatea ei, chiar si in divismul atat de comentat de unii sau de altii, mie cartea mi s-a parut destul de „down to earth” si mi s-a parut fascinanta partea copilariei, studentiei, tineretii, intalnirile de atunci si inceputul ei in cariera… Cred ca s-a pus mai mult accent pe aceste informatii (de care lumea stie mai putin sau deloc), pentru ca in timp, cu aparitia presei online si social media, totul a fost mult mai la indemana si desigur cunoscut si de fanii de opera; de aceea poate pare putin grabita in a doua jumatate?
        Sinceritatea cu care spune lucrurilor pe nume este de apreciat, de ce am vrea sa auzim doar ce gandim sau consideram noi ca este OK, este modul ei de a gandi si de a simti, prin urmare si de a actiona…. si asa si-a construit intreaga cariera, si ce cariera!
        Si mai ales mi-a placut ca Angela Gheorghiu stie sa spuna „Multumesc” sau sa vorbeasca in termeni admirativi atat de frumos si atat de des – profesorilor, colegilor, familiei, oamenilor si personalitatilor pe care i-a cunoscut sau care au ajutat-o la un moment dat, chiar si simplilor angajati dintr-un teatru, am observat asta pe intreg parcursul cartii.

        Apreciază

      • Despre Opera
        octombrie 24, 2018

        Da, mi-a plăcut și mie cum îi “mulțumea” lui Riccardo Muti.

        Și mă mir de “ingratitudinea” lui Jonas Kaufmann care nu are nici un medalion în carte.

        Foarte “sinceră” ostentația cu care își arogă o presupusă promovare a lui Antonio Pappano și mai ales a lui Kaufmann.

        Despre insuccesele promovării unor Miriță sau Ouatu n-am găsit nimic.

        Apreciază

      • Steffi
        octombrie 24, 2018

        De ce „presupuse” promovari?
        Kaufmann scrie inclusiv in cartea lui (cred ca prima din cele 2 sau 3?) ca debutul lui la Met (ulterior si Scala etc) i se datoreaza Angelei Gheorghiu… Nu este nimic presupus…
        Si nu este absolut nimic rau in asta, de fapt si AG multumeste baritonului Vladimir Chernov cu care canta in Falstaff la Viena pentru ca el a mediat debutul ei la Met… deci unde este problema?

        Despre insuccese… si le pune cineva voit in propria biografie?

        Cum am mai spus, fiecare primeste atat cat poate, sau in unele cazuri doar atat cat doreste.

        Apreciază

      • Despre Opera
        octombrie 24, 2018

        Poate-i certați și pe cei de la Opera News, că nu sunt chiar extatici după lectura cărții:

        https://www.operanews.com/Opera_News_Magazine/2018/10/Departments/Angela_Gheorghiu__A_Life_for_Art.html

        Apreciază

      • Steffi
        octombrie 24, 2018

        Nu cred ca am „certat” pe cineva… :))

        Fiecare cu parerea lui, fiecare ramane cu ce vrea, cu altceva, why not? – dupa o lectura, dupa un spectacol, dupa un concert, dupa un film etc, este normal sa fie asa si este Ok! 😉

        Apreciază

  3. Pingback: Memoriile Angelei Gheorghiu — Despre Opera https://despreopera.com/2018/10/22/memoriile-angelei-gheorghiu/ – „Ingerii sunt spirite inaripate, prietene cu spiritul tau inaripat.“

  4. Groucho
    octombrie 23, 2018

    Angi are nevoie de bani? E singura explicatie pentru aceasta cartulie de 200 de pag., publicata la o editura care ‘nu exista’ si care costa 35 de dolari. Poate ca as fi cumparat-o, dar are o coperta groaznica.

    Apreciază

    • Despre Opera
      octombrie 23, 2018

      Nu știu, dar de atenție are nevoie tot timpul.

      Apreciază

      • Groucho
        octombrie 23, 2018

        „Angela Gheorghiu’s Life in Art could well be the standard by which narcissistic diva memoirs will be judged. Sadly, its author might consider that a compliment.” :))

        Apreciază

    • Don Giovanni
      octombrie 23, 2018

      I-au cam stricat fața, ce-i drept, aproape că nu e ea. 🙂 Ca să nu zic nimic despre rochia de mireasă, extensiile de păr și numele ei scris de două ori, ca să îl ținem minte.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

informatie

Această înregistrare a fost postată la octombrie 22, 2018 de în Muzica, Recenzie şi etichetată , , , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.065 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: