Într-o Joi și Vineri, 18/19 Octombrie 2018 – „Începuturi”
Enescu: Preludiu la unison
Rahmaninov: Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră
Mahler: Simfonia nr. 1
Dirijor: Christian Badea
Solist: Anna Fedorova
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”

Seria concertelor Centenarului a continuat aseară cu un program orientat spre celebrarea Ateneului Român, care împlinește anul acesta 130 de ani de la inaugurare. Enescu, în chip de genius loci, cu Preludiul la unison care deschide Suita nr. 1, compusă la trecerea spre secolul XX (1901), o tranziție nu doar cronologică ci și simbolică pentru creația compozitorului național, pentru că e momentul desprinderii de genul rapsodic și afirmarea unei identități artistice moderne.

O altă tranziție, de data asta mult mai dramatică, era parcursă și de Rahmaninov în aceași perioadă de început de secol XX. Tot în 1901, compozitorul rus urma să depășească depresia clinică produsă de insuccesul la critică al primelor sale lucrări majore și prin compoziția celui mai cunoscut concert pentru pian, al doilea.

În fine, prima simfonie a lui Mahler e o alegere bună pentru orice program, dar să ne amintim că această nouă dimensiune simfonică pe care o aduce compozitorul austriac a început cu această lucrare compusă chiar în anul inaugurării Ateneului Român (1888). O paralelă foarte frumoasă între două momente importante ale simfonismului în lume și la noi.

Anna Fedorova are un repertoriu incredibil de mare pentru o pianistă de numai 28 de ani. Venită de la Concertgebouw, unde a avut un concert pe 14 Octombrie (Ceaikovski), Fedorova a revizitat aseară unul dintre compozitorii săi preferați, Rahmaninov, al cărui concert l-a și înregistrat acum trei ani.

Se pot spune multe despre cum a cântat Fedorova. Cei care se așteptau la mari respirații romantice de la Rachmaninov 2  au fost poate dezamăgiți, deși o tradiție, oricât de larg răspândită ar fi, invită la contestație. Stilul dens și foarte sigur al pianistei a arătat clar că locuiește muzica aceasta, deși a existat o oarecare monotonie în discursul ei. De cealaltă parte, acompaniamentul oferit de Christian Badea a fost superb, pur și simplu. De câte ori n-am asistat, chiar la Festivalul Enescu, la o primă parte în care instrumentul era înecat sub sunete orchestrale greu de ținut în frâu! Aseară nu s-a întâmplat asta, ba mai mult, echilibrul orchestral a fost superior celui de pe discul de studio amintit mai devreme. La encore, Minute Waltz al lui Chopin a arătat și mai bine această personalitate a Annei Fedorova, deloc sfioasă în a extinde rubato-ul și a accelera în același timp secțiunea rapidă încât, deși nici nu m-am gândit măcar să cronometrez, senzația finală a fost chiar aceea că a durat un singur minut.

A urmat Mahler 1 și Badea a livrat o interpretare obiectivă, lăsând deliberat la o parte cota sentimentală des întâlnită în lectura acestei simfonii. De cealaltă parte, o orchestră puțin dezordonată, cu câteva greșeli, nu neapărat mari, dar vizibile, în canonul din partea a treia (contrabas, corn, violoncel), însă cu partidele de suflători din lemn foarte bine reliefate și disciplinate. Și tot partea a treia a oferit momentul serii, atunci când variațiunea orchestrală funebră a lui Frère Jacques se dezvoltă într-un klezmer, care aseară a fost de o autenticitate rară, atașant până la punctul în care îți venea să aplauzi în ritmul lui.

Și nu s-a terminat. Săptămâna viitoare urmează un moment care ar trebui să fie memorabil: Creațiunea lui Haydn, omagiind Geneza României Mari.

Update după concertul de Vineri:

Așa cum se întâmplă de multe ori la Filarmonică, concertul de Vineri a fost mai bun decât cel din ziua precedentă. Nu atât în cazul Annei Fedorova, o profesionistă autentică, a cărei interpretare a rămas în aceleași limite, dar ce tehnică perfectă pentru un concert totuși atât de dens!

În cazul Simfoniei însă, s-a cântat fără cusur, și lectura lui Christian Badea n-a mai fost întreruptă de nimic. Așa am putut admira și chiar m-am bucurat de aportul secțiunii de alămuri în aceeași parte a treia, în care până și cornii au fost ireproșabili. De ce nu se poate cânta așa și de prima dată?

Și peste tot Badea, suveran, implicat, trăgându-i pe toți după el, ca o locomotivă…