Despre Opera: Dle Maisky, aveți o lungă istorie împreună cu Dvořák și concertul său pentru violoncel: l-ați înregistrat de două ori pentru Deutsche Grammophon, o dată cu Bernstein și o dată cu Mehta, afirmând mereu că prețuiți cel mai mult fidelitatea față de partitură, așa cum a fost ea lăsată de Dvořák. Cu toate acestea, cele două discuri sunt destul de diferite. Pe de altă parte, același respect pentru partitură este și viziunea dlui Badea asupra interpretării muzicale. În aceste condiții, la ce să ne așteptăm în cele două seri care urmează la Ateneu cu dvs. solist?

Mischa Maisky: Da, pentru mine muzica este un organism foarte viu, niciodată la fel, și se schimbă în funcție de partener, de orchestră, de dirijor, de sală, de acustica sălii, de public, care joacă un rol foarte important… și care este o sursă de inspirație pentru mine… depinde chiar și de cum am dormit în noaptea dinainte de concert. Deci nu e niciodată la fel, iar asta o face atât de emoționantă și de interesantă. Și, desigur, tot timpul încerci să înveți și să descoperi ceva nou, în cazul de față o energie nouă. Și, pentru că ați menționat aceste două înregistrări, să știți că există o diferență incredibil de mare între ele: o diferență de circa 7 minute și jumătate, ceea ce e aproape de necrezut. Dar asta nu face decât să demonstreze cum aceeași bucată muzicală și același solist pot suna foarte diferit și să răspundă la întrebarea de ce atât de mulți soliști aleg să cânte iar și iar aceeași muzică. Cât despre respectul față de compozitor, eu sunt de părere că este extrem de important… dar că este la fel de important să respecți spiritul. Trebuie să fii capabil să citești printre note, ca să zic așa. Iar în cazul acestui concert, există o poveste foarte interesantă, pe care puțini oameni o știu. Concertul i-a fost dedicat de Dvořák lui Hanuš Wihan, un minunat violoncelist, care era atunci cel mai bun prieten al lui. Dar Wihan și-a permis să facă o mulțime de schimbări, inclusiv să scrie cadența din ultima mișcare, ceea ce este incredibil. Dvořák s-a supărat foarte tare și i-a scris editorului său, Simroc, spunând că el nu permite aceste schimbări. Și cele mai multe dintre ele nici nu au supraviețuit. Totuși, unele au rămas. Iar eu încerc să cânt originalul, în viziunea cehă, după partitura publicată de editorul ceh…..

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Din respect față de un mare compozitor, încerci să respecți litera și spiritul lăsate de acesta. Indiferent ce cânți: Dvořák, sau Șostakovici, sau Bach, sau Richard Strauss, sau Schubert sau orice altceva. Când cânți muzică de nivel foarte înalt, nu există nici un muzician, indiferent cât de faimos, sau de talentat e, care să-și permită să aducă vreo îmbunătățire marilor compozitori. 

Știți, uneori, mai ales când cânt piese solo de Bach, unii oameni se așteaptă să fie o experiență plictisitoare. Și, dacă nu e așa, sunt surprinși și vin în culise și îmi spun: „Vai, mulțumim foarte mult, ați făcut ca muzica asta să sune atât de minunat!”. Iar eu le spun: „Stați puțin, stați! Singurul lucru pe care încerc să îl fac eu este să stric cât mai puțin această muzică.”  Pentru că, indiferent de cât de mult te străduiești, când cânți muzica aceasta superioară, în mod inevitabil o tragi cumva spre pământ, în jos. Și ar trebui să încercăm să facem cât mai puțin asta și, din contră, să aducem publicul cât mai aproape de muzică. Este un aspect foarte important. 

D.O.: Veți folosi o anumită partitură? Ediția cehă?

M.M: Da, de fapt Gregor Piatigorski mi-a făcut cunoștință cu ediția cehă și cu toate poveștile pe care vi le-am spus. Deci da, eu cânt după această ediție, deși în alte locuri se cântă după alte versiuni, ossia, cum li se spune. În ediția cehă este foarte ușor să vezi ce anume a fost scris de Dvořák  și ce a fost scris de Hanuš Wihan. Iar eu îl prefer pe Dvořák.  Și cred că motivele sunt evidente.

D.O.: Mulțumesc! 

*****

Despre asta este vorba și de aceea mergem la Ateneu sau în alte săli de concerte. Restul conferinței de presă? Da, așa ar trebui să fie la Ateneu mereu, așa cum s-a putut odată, când veneau toți poeții muzicii la București.

Și da, banii pentru stagiunea centenară n-au venit sau au venit prea târziu și nu știm cum va continua la anul.

Cu atât mai mult, merită să faceți orice pentru a veni la concert. Dă-i încolo pe birocrații mereu incompetenți ai ministerului de cultură și identitate. Veniți, că nu se știe când mai prindeți. Faceți cumva și veniți: furați abonamentul bunicilor sau al unui unchi sau al unei mătuși. Sunați prietenul de la Alpha Bank (sponsorul fără de care aceste concerte n-ar fi fost posibile) și poate vă dă invitația lui. Dar faceți ceva ca să vedeți pe viu cel mai frumos concert pentru violoncel scris vreodată (așa cum sunt toate cele pe care le ascultăm în sala de concert, dar asta e frumusețea artei, că poți s-o lași încolo de logică), cântat de doi mari artiști și o filarmonică ce începe să semene cu ceea ce trebuie să fie, o orchestră europeană.

Veniți.