Prima alla Scala cu George Petean

07.12.2018 – într-o vineri
Giuseppe Verdi: ATTILA
Regia: Davide Livermore, scenografia: Giò Forma, costume: Gianluca Falaschi, lumini: Antonio Castro;
Orchestra e Coro del Teatro alla Scala
Dirijor: Riccardo Chailly
Ildar Abdrazakov (Attila), Saioa Hernández (Odabella), George Petean (Ezio), Fabio Sartori (Foresto), Francesco Pittari (Uldino), Gianluca Buratto (Leone)

Din 1951, de când Teatro alla Scala își deschide stagiunea pe 7 Decembrie, de Sant’Ambrogio, ziua patronului spiritual al orașului Milano, foarte puțini artiști români au ajuns să cânte în aceste premiere. A fost Viorica Cortez, Azucena în Il trovatore din 1972, și abia anul trecut Judit Kutaisi a jucat în micul rol al lui Madelon din Andrea Chénier. Celor doi li se poate adăuga și balerinul Gheorghe Iancu dansând alături de marea Carla Fracci în La vestale (1993) și Lucia Bercescu Țurcanu, Abigaille la inaugurarea primei stagiuni postbelice, cu Nabucco. Cu atât mai interesant este că George Petean a fost invitat să cânte un rol important, Ezio din Attila, cu care începe sezonul liric milanez. Este o mare performanță și nu atât naționalitatea sa îmi stârnește interesul, ci faptul că este unul dintre puținii artiști de mare calibru care mai este invitat din când în când să cânte și în România, la Sala Radio din București sau la Opera din Cluj.

Prima alla Scala e un mare eveniment cultural în Italia și în general în lumea operei, la care participă politicieni și persoane mondene mai ceva ca la Palme d’or de la Cannes. Într-o vreme, gala se difuza la cinema în România, dar de câțiva ani doar radioul o mai transmite, consolarea vine doar de la Arte TV, pentru cine-l recepționează pe cablu.

Și anul acesta au fost proteste în piața Operei, ca de fiecare dată, evenimentul fiind asociat cu un elitism care merită apostrofat pentru că opulența și luxul se opun problemelor sociale ale Italiei. Asta nu a împiedicat publicul din sală să-l aplaude minute în șir pe Sergio Mattarella, președintele republicii, prezent la eveniment alături de fiica sa și de primarul orașului Milano, președintele Senatului și alți miniștri care au înclinat de partea politicii balanța VIP-urilor, în dauna mondenilor.

Anul acesta, Scala a ajuns la a cincea deschidere de sezon avându-l ca director muzical pe Riccardo Chailly, un dirijor ce pare să-și împlinească potențialul la celebrul teatru de operă unde este foarte iubit și care calcă pe urmele unor Claudio Abbado sau Riccardo Muti, marii autocrați ai teatrului scaliger în anii ’70-90. Pe lângă proiectul său de a prezenta operele lui Puccini, Chailly a abordat și operele lui Verdi din perioada numită „anii de galere”. Dacă acum doi ani a fost Giovanna d’Arco, mare succes cu o distribuție al cărei star era Anna Netrebko, în 2018 a fost titlul următor, Attila. Chiar dacă intenția dirijorului a fost pur muzicologică, subiectul regelui hun, supranumit „biciul lui Dumnezeu”, cerând și obținând tribut atât de la Imperiul Roman de Apus cât și de la cel Bizantin, nu se poate sustrage comparațiilor cu situația actuală a Uniunii Europene și a problemelor cu care se confruntă, inclusiv în ceea ce privește Rusia lui Putin. De altfel, regizorul Davide Livermore a declarat la un moment dat că „chiar și după două sute de ani, Verdi e mai actual decât un rapper din Bronx”.

Să fii regizorul spectacolului inaugural la Teatro alla Scala e o misiune foarte dificilă, pentru că publicul este foarte critic, tolerând cu greu punerile în scenă moderne care nu sunt coerente de la un capăt la altul, ba chiar încă mai exigent atunci când vine vorba de operele lui Verdi. Davide Livermore nu-și putea permite să facă o regie clasică, precum Jérôme Savary în anii ’90, atunci când rolul lui Attila era dominat copios de Samuel Ramey. Translația acțiunii s-a făcut în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, dar rămânând destul de clasică în rest și de aici pornesc o serie de probleme. În primul rând, pentru că cele două tabere opuse în operă (romanii și hunii) erau aliați în timpul războiului (fasciștii și naziștii). Mai degrabă un artist vizual decât un regizor, Livermore a imaginat niște scene grandioase ale ruinei unui imperiu, dublate de proiecții video variind de la interesant până la kitsch, jocul artiștilor rămânând într-o zonă destul de rudimentară. Însă imaginea generală a decorurilor a fost impresionantă, chiar dacă, din dorința de a evita o corespondență imediată cu realitatea, regizorul a trebuit să renunțe la ideea prăbușirii unui pod ce domina scenografia prologului, pentru a nu face o trimitere evidentă la recentul accident din vară, de la Genoa, când un viaduct rutier s-a rupt, cauzând moartea a zeci de persoane. Referințele culturale la tabloul lui Rafael pentru întâlnirea dintre Papa Leon I și Attila au fost spectaculoase, efectiv pictura fiind reconstituită pe scenă, dar de un gust foarte discutabil, mai ales pentru ideea complet nefericită de a-i anima pe Sfinții Petru și Pavel. Deși a încercat să găsească o cale de mijloc, în care să împace modernul și clasicul, Livermore n-a scăpat de huiduieli la final, contestatarii de la balcon rămânând inflexibili.

Din punct de vedere muzical, premiera a fost dincolo de orice dispută sau contestare, căci Chailly a condus perfect orchestra, iar corul a fost magnific (iar Attila este o operă în care corul joacă un rol esențial). Ildar Abdrazakov a mărturisit că a visat să devină cântăreț de operă după ce a văzut DVD-ul cu Attila de la Scala din 1991, în care Samuel Ramey făcea o impresie extraordinară. Spre deosebire de basul american, Abdrazakov are o voce mai bogată în armonici, dar și mai lirică, amintind de tiparul bașilor slavi de altădată, așa că Attila din 2018 a fost parcă mai uman și mai blând decât ce ar sugera implacabilul supranumelui de „Biciul lui Dumnezeu”. Noblețea lui Abdrazakov a estompat latura sălbatică a personajului pe care Ramey o etala senzațional. În schimb, Saioa Hernández a avut toate datele eroismului Odabellei, făcând o puternică impresie publicului la debutul său scaliger. George Petean a fost superb, cântând duetul cu Attila din Prolog cu o generozitate vocală fantastică, dar Ezio al său a renunțat la orice ambiguitate (pe care personajul o are din plin), rămânând nobil până la sfârșit. Poate nu cea mai complexă interpretare, însă baritonul român a fost atât de somptuos vocal, încât n-a mai contat nimic. Fabio Sartori, în ciuda unui fizic foarte departe de cel al unui seducător, a cântat bine rolul dificil al lui Foresto, reușind să nu forțeze nicăieri acutele.

Spectacolele cu Attila continuă până la mijlocul lui Ianuarie.