într-o Joi,  apoi Vineri, 28 Februarie – 1 Martie, la Ateneul Român
Erich Wolfgang Korngold: Concertul în re major pentru vioară și orchestră, op. 35
Dmitri Șostakovici: Simfonia nr. 5, în re minor, op. 47
Solistă: Ioana Cristina Goicea
Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea

… a fost aseară, când Sala Mare a Ateneului a vibrat de aplauze și ovații în picioare după implacabilul final al simfoniei lui Șostakovici.

Încerc să temperez tentația de a trece repede peste Concertul pentru vioară. Elev al lui Mahler, Korngold a avut trei mari perioade creative. Mai întâi la Viena la începutul secolului XX, în chip de Wunderkind, știind tot, de la concert, simfonie și până la operă; modern, desigur, dar crezând cu încăpățânare în puterea melodiei, fascinat, în ciuda tuturor tendințelor vremii, de valsurile lui Johan Strauss. Pleacă brusc la Hollywood (cu inima îndoită, nazismul își arunca umbrele din ce în ce mai hidoase în 1935), unde devine părintele muzicii de film. Niciodată până atunci, muzica și convenția cinematografică nu se întâlniseră într-o osmoză atât de perfectă. Este ilustratorul muzical al filmelor lui Errol Flynn, însoțind cu laitmotive ingenios dezvoltate personajele din Captain Blood, Robin Hood și toate peliculele cu pirați care au fascinat lumea. Comunitatea muzicienilor „serioși” s-a distanțat, ca și cum ar fi semnat un pact faustian, însă după război, când a revenit la compoziția pentru săli de concert, filmul devenise catalizatorul creației lui, iar Concertul pentru vioară, creat de Jascha Heifetz (nimeni altul!), poate fi privit astăzi ca un echivalent muzical al unei pelicule precum Nuovo Cinema Paradiso.

Dar Korngold revine constant pe afișe abia după 1990 și publicul descoperă azi Die Tote Stadt (povestea orașului mort, operă compusă demult, la Viena) peste tot în lume, mai puțin în România. Christian Badea însuși a dirijat-o la Sydney, spectacolele din 2012 devenind notorii ca exemplu de creativitate, atunci când administrația Operei Australia a constatat că orchestra imaginată de Korngold era atât de mare încât nu încăpea în fosă, fiind mutată într-un studio, de unde sunetul era transmis prin fibră optică spre o instalație de sunet de înaltă fidelitate, cântăreții de pe scenă urmărind indicațiile repetitorului, în timp ce dirijorul avea feedback-ul scenei de la lavalierele soliștilor.

Și Concertul pentru vioară are o orchestră neobișnuit de mare, pe care Christian Badea a echilibrat-o excelent pentru ca vioara Cristinei Goicea să se audă perfect tot timpul. Experiența de fost violonist a dirijorului și-a spus cuvântul încă o dată. O solistă cu o solidă reputație internațională, Cristina Goicea nu a fost deloc intimidată de discografia pletorică a concertului lui Korngold, dominată de Perlmann sau Mutter, și a cântat cu o dezinvoltură reținută, sugerând o întoarcere la origini, la Heifetz, la inocența sentimentală a filmului hollywoodian interbelic, rafinat simfonic de un mare compozitor. O foarte bună interpretare, urmată de un encore, ultima parte din Sonata lui Ysaÿe, așa cum a anuțat cu politețe solista, a încheiat prima parte a serii. Revenind la Korngold, pentru cei care vor să-l cunoască mai bine, un spectacol recent cu Die Tote Stadt poate fi găsit legal și gratuit  într-o transmisiune de la Komische Oper Berlin oferită de Opera Vision, aici: https://youtu.be/Z8jBk32mHOo.

La pauză am remarcat iar, cu tristețe, un comportament al abonaților Filarmonicii, ce-i drept, foarte puțini, care vin la Ateneu pentru a asculta un solist în concert, iar dacă în partea a doua nu se cântă o simfonie de Brahms sau de Beethoven, pleacă pur și simplu. Păcat, au pierdut una dintre cele mai reușite execuții ale orchestrei la care își cumpără abonament de ani de zile.

Simfoniile lui Șotakovici, și a cincea în mod special, au o cheie de lectură subtilă, ceea ce face ca interpretarea lor să poată fi excelentă chiar și cu o orchestră imperfectă, atât vreme cât dirijorul știe să citească partitura cum trebuie. Căci aici nu perfecțiunea tehnică e capitală, ci expresivitatea și uneori sunetul mai abraziv al falangelor est europene adaugă și mai mult dramatism acestei simfonii angoasante. Aseară am constatat cu surpriză că orchestra FGE a depășit multe obstacole, cântând și foarte bine tehnic, la nivelul celor mari, dar și cu pasiunea necesară, ca și cum Șostakovici ar fi fost materialul lor de lucru cel mai frecvent.

În anii ’70 și până acum câțiva ani, Șoatakovici a fost o enigmă pentru muzicologii occidentali și chiar pentru mulți dintre cei ai lagărului comunist est european. Asocierea sa cu regimul sovietic, longevitatea sa în acea lume, presărată cu compromisuri, distincții și funcții, obstinația cu care folosea armonia în plin modernism postbelic, îl făceau să pară retrograd prin comparație cu Stravinski, eticheta de proletcultist fiind greu de dezlipit de pe imaginea lui. Nu chiar surprinzător, în cele din urmă, atâta vreme cât compozitorul a reușit să dismuleze abil o adevărată reziliență la ideologia comunistă și a sfârșit prin a-i păcăli pe toți. Luciditatea posterității a făcut posibilă lectura detașată și înțelegerea sarcasmului său subversiv, concomitent cu mărturille celor apropiați, care acum nu-i mai puteau dăuna.

Christian Badea a avut o întâlnire esențială cu muzica lui Șostakovici în primii săi ani ca dirijor, când îl seconda la Washington pe Mstislav Rostropovici, unul dintre cei mai apropiați prieteni ai compozitorului. De la marele violoncelist, dirijorul român a descoperit tragicul din spatele frumuseții Simfoniei nr. 5, o lecție nu doar bine învățată, dar și dusă mai departe, astfel încât astăzi aș fi foarte nefericit dacă aș rata vreun concert de-al său cu muzica marelui compozitor sovietic.

Aș putea să reiau integral impresiile de la un concert de acum opt ani, amplificându-le cu observația că și execuția tehnică a fost încă și mai bună ca atunci. În acest răstimp am avut ocazia să ascult lucrarea nu numai din multele înregistrări apărute, dar și din multe concerte audiate la Ateneu cu alți dirijori, sau la Festivalul Enescu de la orchestre excepționale: rendiția de aseară a fost cea mai bună.

Mai mult, astăzi, când spațiul public este absorbit de tema corupției și a justiției, Simfonia nr. 5 a lui Șostakovici pare nu doar recentă, amintindu-ne de totalitarismul de ieri, ci chiar actuală, nu atât prin denunțul dictaturii, cât prin istoria personală a autorului ei. În 1937, după ce fusese atacat visceral în centralul Pravda, în plină epurare stalinistă (Noroi, nu muzică, scria autorul anonim al articolului, născând legenda că însuși Stalin l-ar fi scris; deși Jdanov pare mai plauzibil), Șostakovici compune febril, în două luni, o simfonie de aproape o oră, o autocritică pe note muzicale, de care depindea însăși viața lui. Răspunsul unui artist la o critică justă a devenit subtitlul lucrării, camuflând formal o întreagă reziliență pe care spectatorii premierei au simțit-o imediat în partea a treia, un adevărat recviem pentru victimele Gulagului, în care coralul inspirat direct din liturghiile funebre pravoslavnice are un efect emoțional greu de anticipat ca posibil după Pergolesi, Mozart sau Verdi. De altfel, după Concertele Centenarului de la Ateneu de la sfârșitul anului trecut, Șostakovici e o continuare logică.

Foarte rotundă și închegată interpretarea de aseară, de o coerență uimitoare, simfonia a debutat cu o primă parte, cea mai înșelătoare din punctul de vedere al corectitudinii politice comuniste, cea în care compozitorul își mărturisește vini și păcate, tumulturi, ispite și remușcări ipocrite. E partea în care emoția încă nu te lovește și muzicalitatea, fraza bine legată, articulația sunt ceea ce contează. Sarcasmul părții a doua a fost potolit de valsurile solistice, de o poezie care a evitat ingenios îngroșarea excesivă a tușelor temei protestatare. Mi-a plăcut foarte mult soluția, pentru că cred sincer că aceasta era și intenția lui Șostakovici: camuflarea declarației lui printre declamații de adeziune după șablon. Și pentru o dată, sunetul mai degrabă lugubru al cornilor de la Filarmonică a funcționat de minune în partea a treia, de o dezolație funebră irepresibilă de la o măsură la alta, în care pianul puncta dramatic, atingând totodată multe coarde sensibile ale spectatorilor. Apoteoza finală din partea a patra, grobiană și implacabilă, a fost greu de îndurat, Christian Badea construind cu ferocitate o tensiune dramatică paroxistică, în care bătăile tobei mari de la sfârșit le resimțeai în tot corpul, lăsând astfel liniștii rolul de catharsis colectiv.

Vestea bună este că acest concert se reia și azi. Cât despre Șostakovici, semnalez și cartea lui Julian Barnes, Zgomotul timpului, care a fost tradusă la Editura Nemira, o lectură ce vă poate da multe răspunsuri după audiția acestei simfonii.

Update la concertul de Vineri, 1 Martie:

În linii mari, a fost la fel de bine, ba chiar aș putea spune că mecanismele orchestrale au funcționat mai lin, ca după un rodaj bine făcut. Păcat însă că au fost destule locuri libere în sală,  abonații care nu gustă muzica secolului XX n-au venit, pur și simplu.

Pe 6 Martie, Festivalul Enescu pune în vânzare biletele pentru marele eveniment muzical din toamnă. Vă puteți reîntâlni cu Christian Badea în universul lui Șostakovici pe 19 Septembrie, de la ora 19:30, la Sala Palatului, de data aceasta conducând Orchestra Simfonică din Sankt Petersburg și pe marele violonist Vadim Repin. Va fi Simfonia nr. 10, despre care se spune că îi face un portret muzical lui Stalin, în partea a doua, și Concertul pentru vioară, alături de poemul Isis al lui Enescu. Recomandarea mea era oricum implicită, o întăresc însă și mai mult după aceste două seri de la Ateneu.