Obișnuiam să fac o recapitulare a celor mai frumoase momente muzicale ale anului care se încheie. Misiunea a devenit din ce în ce mai dificilă din 2016 încoace, pentru că în România se produc abia 5-6 spectacole sau concerte de calitate într-un an. Așa am ajuns în situația în care anul trecut am renunțat să mai încerc o selecție. Dacă n-ar exista Festivalul Enescu, o dată la doi ani, acest top n-ar fi posibil.

În anul 2019 am fost spectactor la 43 de concerte și spectacole de operă, toate recenzate pe acest blog. Dintre acestea, 25 au fost în cadrul Festivalului Enescu. Dintre cele 43 de concerte și spectacole am selectat cele mai importante 5 evenimente, după două criterii: valoarea artistică și implicarea unor instituții muzicale românești. Așadar, Topul 2019 arată astfel:

Locul 1: Peter Grimes

Premiera românească a celei mai importante opere a lui Benjamin Britten a avut loc în cadrul Festivalului Enescu, în formă de concert, dublat de proiecții video pe post de scenografie narativă. A fost o premieră destul de mult apropiată de cele din Occident, pentru că infrastructura muzicală a fost asigurată de două ansambluri românești (Orchestra și Corul Radio), conduse de un dirijor britanic (Paul Daniel), și de soliști internaționali de foarte mare valoare, cei mai importanți fiind Ian Storey și Lise Davidsen. Concertul a fost minunat, Lise Davidsen a fost o revelație, muzica lui Britten a triumfat, iar Sala Palatului a fost ocupată abia pe sfert, publicul românesc ratând un eveniment care ar fi meritat mult mai multă atenție.

Locul 2: Moses und Aron

Din rațiuni identice cu cele de la Peter Grimes: a fost premiera românească realizată de forțele muzicale ale Filarmonicii „George Enescu” (orchestra și corul), ajutate de Vocalconsort Berlin și de o distribuție internațională. Diferența vine din proiecțiile mai puțin reușite decât ale lui Peter Grimes și din partitura lui Schoenberg, mai greu de apreciat de publicul larg.

Locul 3: Concertele lui Christian Badea la Ateneul Român

Pentru că sunt singurele momente când muzica simfonică practicată în România se apropie de standardele de excelență din lumea civilizată. Șostakovici, Simfonia nr. 5, la începutul anului, interpretată la un nivel care depășește chiar mari orchestre invitate de-a lungul anilor la Enescu, continua promovare a muzicii lui Wagner, dar și stâlpii de rezistență ai repertoriului lui Christian Badea și ai Filarmonicii, Dvořák și Brahms, sunt fundația pe care se pot construi stagiuni remarcabile la Ateneu. Din păcate, neputința mediilor artistice românești de a conduce proiecte artistice de o anvergură cât de cât rezonabilă face ca momente similare să se producă prea rar.

Locul 4: Opera baroc de la Festivalul Enescu

Pentru simplul motiv că Festivalul Enescu este singurul loc în care acest curent muzical, altfel foarte prezent și gustat în lume, ajunge să existe și în România. Excepția numită Indiile galante, spectacol devenit legendar la Opera Iași, nu face decât să confirme regula că în România barocul e o trufanda.

Locul 5: Trubadurul de la Opera Brașov

O surpriză foarte plăcută, venită, ca toate surprizele, din locul de la care te-ai aștepta cel mai puțin. Muzica a fost revelatoare sub conducerea lui Victor Dumănescu, în ciuda unei producții detestabile, dar prin contribuția esențială a sopranei Aurelia Florian, care a tras pe toată lumea după ea. Din păcate, și la Opera Brașov a venit vremea restaurației: sindicatele și mediocritatea au cucerit puterea, directorul a demisionat și momente precum acest Trubadur vor fi greu, dacă nu chiar imposibil de repetat în viitor.

Concluzie: e prea puțin

Dacă ar fi să fac o listă a momentelor dezgustătoare ale stagiunilor românești din 2019, aceasta ar fi lungă și consistentă, chiar și în condițiile în care am evitat să asist la foarte multe „evenimente” improvizate și de slabă factură artistică.

Să ne amintim însă de 2016, ultimul an când în România muzicală se întâmpla ceva semnificativ într-un ritm consecvent: la Ateneu se făcea Parsifal, la Opera Națională București erau premiera producției lui Graham Vick pentru Fidelio, baletul Manon în coregrafia lui MacMillan, urmat de un Triptic din care ieșea în evidență In The Middle, Somewhat Elevated al lui William Forsythe, Mozart părea prețuit așa cum trebuie printr-o producție de Cosi fan tutte a Festivalului de la Garsington adusă în România și anul se încheia cu repetițiile pentru Lucia di Lammermoor a lui Andrei Șerban, urmând să aibă premieră în Ianuarie. În același timp, la Cluj și Iași se întâmplau ultimele premiere interesante (Evgheni Oneghin și Văduva veselă), iar la Craiova se dădeau Simon Boccanegra (considerată opera rara la București) și Don Carlo în cinci acte (!). Și toate acestea într-un an fără Festivalul Enescu.

Dar tot acel an 2016 este și momentul restaurației: sindicatele pun mâna pe putere aproape peste tot în instituțiile muzicale românești, fie direct, fie reducând managerii la niște marionete speriate. Crizele politice și instabilitatea sunt cadrul ideal pentru continua degradare a standardelor artistice care avea să urmeze și care continuă și astăzi. Soluția dublării salariilor din mediul artistic a cimentat mediocritatea, astfel încât s-a ajuns ca în anul 2018 sau 2019 în provincie să nu se mai facă nici o premieră de producție de operă (la Iași sau la Cluj), în timp ce la București baletul revine la mlaștina de altă dată, iar opera se întoarce la mediocritatea din perioada pre-aderare la UE, totul culminând cu zeci de milioane de euro aruncați la gunoi pentru o celebrare a Centenarului din care n-a rămas nimic în memorie în afara unor momente ridicole.

Acest Top nu e o celebrare, ci un semnal de alarmă. Dacă guvernele românești nu vor reforma domeniul artelor spectacolului, în câțiva ani ne vom întoarce la nivelul festivalului „Cântarea României” din epoca lui Ceaușescu.