Într-o Duminică, 1 Septembrie, la Sala Palatului
Schoenberg: Concert pentru vioară şi orchestră op. 36
Ceaikovski: Simfonia Nr. 5 op. 64 în mi bemol minor
Patricia Kopatchinskaja – vioară
Berliner Philharmoniker
Kirill Petrenko

Dacă la ediția din 2015 a Festivalului Enescu, Berliner Philharmoniker au susținut un singur concert, cu o senzațională Simfonie nr. 4 de Șostakovici sub conducerea lui Simon Rattle, anul acesta falanga germană a acceptat să cânte de două ori, la fel ca alte orchestre invitate. Programul ales pentru ziua a doua a fost surprinzător, prin alăturarea lui Schoenberg de Ceaikovski, doi compozitori care nu au nimic în comun, așa că „Lumea în armonie” a recăpătat o dimensiune ușor bizară pentru mine.

Concertul pentru vioară al lui Schoenberg nu face parte din opera atonală a compozitorului austro-american, dar, important de menționat, a fost scris după perioada sa dodecafonică (acest cuvânt cu care obișnuim să speriem melomanii la început de drum). Asta nu înseamnă că vom auzi vreodată pe cineva fredonând pe stradă tema preferată din acest concert, sau, parafrazând o glumă, pentru Schoenberg, melodia e o conspirație a fabricanților de instrumente muzicale pentru a-și vinde marfa.

Era însă o ocazie foarte bună pentru a o reîntâlni pe Patricia Kopatchinskaja, o campioană a muzicii contemporane și a nonconformismului muzical, o mare artistă care cântă desculță pe scenă, îmbrăcată într-o roche de mireasă amintind de coperta albumului ei cu Teodor Currentzis (unde puteți s-o ascultați în cel mai atipic Concert pentru vioară de Ceaikovski). Asocierea violonistei cu Berliner Philhramoniker a fost excelentă. Precizia de laser a orchestrei germane îi venea foarte la îndemână lui Kirill Petrenko, într-o partitură foarte tehnică, în care comparațiile cu Boulez sau Kubelik țin de detalii tehnice și mai puțin de registrul afectiv. Însă acest concert cere de la solist o tehnică vertiginoasă, pe care Kopatchinskaja o stăpânește cu o autoritate dezarmantă, precum și o expresivitate exagerată, pe care violonista a rezolvat-o prin prezența fizică, greu de uitat, numai și dacă ai fi observat cum își rupe o mânecă a rochiei pentru că o incomoda în volutele arcușului cu care încerca să dea foc viorii. A fost un marș triumfal al virtuozităților solistice și orchestrale. Apoi un encore, cu Baladă și joc de György Ligeti, în duet cu Laurențiu Dincă (violonist în filarmonica berlineză din 1984), care s-a prins imediat în ludicul momentului, cucerind ușor un public care simțea că după Schoenberg (altfel excelent interpretat) ar fi vrut și ceva mai „ușor”.

Seara a continuat cu revenirea la marele repertoriu clasic, Simfonia nr. 5 de Ceaikovski, cea pe care o ascultăm de cel puțin două ori pe an la București, în stagiunile de la Ateneu și Sala Radio. E limpede că stilul iconoclast al lui Kirill Petrenko e o chestiune de alegere personală. E drept că simfonia e abuzată de „trăiri” ale dirijorilor, mult gustate de public, așa că, prin contrast, precizia și relieful instrumentiștilor de la BPO au fost o noutate surprinzător de plăcută. Ba chiar mi s-a părut, pentru prima dată, că Ceaikovski e mult mai modern, atunci când am ascultat cornii din partea a treia, cu timbru de jazz, trimițând parcă muzica marelui compozitor rus în secolul XX, lângă un Prokofiev. Un alt moment uimitor s-a petrecut în partea a doua, când dinamica orchestrei a fost pusă la încercare de Petrenko, dirijorul cerând imperios o scădere a sonorității până la limita audibilului; ansamblul a răspuns la comandă cu o promptitudine de navetă spațială din filmele SF, chiar dacă alegerea directorului muzical mi s-a părut exagerată.

Un mare mecanism cu geometrie variabilă, dar plin de viață, așa a fost Berliner Philharmoniker, o orchestră așezată pe scenă aproape în oglindă față de dispunerea ansamblurilor filarmonicii sau radioului bucureștean: contrabașii și cornii în stânga dirijorului (evitând astfel să-i asurzească pe suflătorii de la „lemne”), violoncelii în mijloc, iar violele în dreapta. Recunosc că nu am mai văzut până acum o partidă de contrabași atât de ferventă, opt la număr, de o vitalitate cu totul impresionantă.

În același timp, lui Kirill Petrenko i-a lipsit aproape orice urmă de legato în Simfonia nr. 5, frazarea a fost limitată, iar respirația scurtă. E foarte probabil ca această obiectivitate ostentativă să fi fost intenționată. Reascultând pe drumul spre casă înregistrarea lui Constantin Silvestri cu aceeași simfonie, de o emoție atât de cerebral controlată, am realizat că o execuție tehnică, oricât ar fi ea de formidabilă, așa cum a fost cea din această seară, nu e suficientă. Nu-l mai aduc în discuție pe Mravinski, nici pe predecesorii lui Petrenko la Berlin, y compris Celibidache. Dar oare nu asta înseamnă acel „i-a lipsit ceva” pe care mulți spectatori l-au simțit (e drept, mai puțin azi față de ieri) în cele două concerte ale celor de la Berliner Philharmoniker?