Era într-o zi de Marți, 3 Septembrie, la Sala Palatului
Enescu: Vox Maris op.31
Iain Bell: Song cycle „The Hidden Place“ pentru soprană şi orchestră
Britten: „Four Sea Interludes and Passacaglia” din opera „Peter Grimes”
Strauss: Scena finală din opera “Capriccio”
Cosmin Ifrim – tenor
Diana Damrau – soprană
Corul Academic al Radiodifuziunii Române (Ciprian Țuțu – maestru de cor)
London Symphony Orchestra
Gianandrea Noseda

Al doilea concert al celor de la London Symphony Orchestra a avut un program orientat progresiv de la o lucrare la alta, de la vocalitate la operă. A fost captivant.

Mai întâi, poemul Vox Maris, despre care credeam că nu mai e nimic de descoperit la el. Dar în seara aceasta am realizat cât de inclasabil este Enescu. E compozitorul nostru național, drept dovadă Rapsodiile și Poema română, dar și francezii au tot dreptul să-l revendice în panteonul lor muzical, prin educația pe care i-au dat-o, ca elev al lui Massenet și Fauré și prin creația lui Œdipe la Paris, cu toate că Enescu a absolvit și conservatorul din Viena, e drept, în chip de enfant prodige, la 13 ani. Părea destul de clar că Vox Maris are o filiație franceză. De altfel, îmi aduc aminte cum Antonio Pappano a prezentat poemul simfonic al lui Enescu precedat fără pauză de Une barque sur l’océan de Ravel, la Festivalul din 2013, și a părut o alegere pe cât de logică pe atât de ingenioasă.

Cu toate acestea, Gianandrea Noseda a găsit în partitura lucrării niște sensuri surprinzătoare, o bună parte din viziunea sa revelând un Enescu foarte apropiat de Respighi, riguros ritmic, muzica  unei mări scăldate în lumina crudă a unui răsărit de soare. Și brusc, mi-am readus aminte de motto-ul bienalei de anul acesta, „Lumea în armonie”, pe care l-am găsit potrivit. Din păcate, Cosmin Ifrim n-a contribuit cu nimic special la această imagine, un timbru ingrat, cu grave anemice și o emisie alterată de un vibrato larg și periculos. Nici corul Radioului nu a strălucit, lipsit de definiție și propunând o voce de soprană nesemnificativă.

Prima parte a serii s-a încheiat cu premiera mondială a unui ciclu de cântece compus de Iain Bell special pentru vocea sopranei Diana Damrau: The Hidden Place. Mai mult, versurile aparțin unei mătuși a artistei, mezzosoprana Christa Palmer, ce povestesc momentele tandre a doi îndrăgostiți de-a lungul celor patru anotimpuri. Creația lucrării lui Bell, un tânăr compozitor britanic în vârstă de 39 de ani, ar fi trebuit să aibă loc în Martie 2019, la Barbican Hall, cartierul general al LSO. Diana Damrau a fost nevoită să anuleze concertul din cauza unor probleme de sănătate și așa am avut șansa ca premiera mondială să se mute la… București. E o compoziție în care primează muzicalitatea, uneori destul de lejeră, fără complicații, ușor de acceptat de către public. Mare păcat că nu a existat o supratitrare, fie și în limba engleză, căci multe din sensurile cuvintelor s-au pierdut în vasta Sală a Palatului. Și e un moment special să vezi un compozitor extrem de emoționat intrând pe scenă pentru a primi testul audienței de la prima reprezentație.

După pauză a urmat operă, la un nivel foarte înalt, într-un repertoriu foarte familiar orchestrelor britanice. Mai întâi, Four Sea Interludes and Passacaglia, suita simfonică din opera lui Britten, Peter Grimes. LSO a funcționat foarte competent, iar Noseda s-a implicat mult în a sublinia tensiunile din muzica celui mai important compozitor englez. E un dirijor care nu folosește mult mâna stângă pentru a comanda expresivitate, ci mai degrabă tot corpul în a imprima o pulsație ritmică accentuată, dar el are în față o orchestră căreia nici nu-i trebuie mai mult. O dovadă este și excelenta prestație de acum doi ani a muzicienilor britanici, tot la Enescu, atunci când erau conduși de un superficial Ion Marin preocupat mai mult de etalarea profilului său decât de subtilitățile muzicii lui Mahler sau Stravinsky, pe care i-a avut în program.

Foarte vizuală, muzica mării la Britten diferă mult de cea a lui Enescu. Ceața, furtuna, clopotul bisericii de pe mal, reflexia lunii în apă au fost decorul pentru tema din Passacaglia, acel „God, have mercy on me” care-l bântuie atât de dramatic pe Peter Grimes, marinarul acuzat de comunitatea sa că și-a ucis ucenicul. A fost un preambul foarte provocator în așteptarea întregii opere, pe care o va cânta Orchestra Națională Radio pe 15 Septembrie. Și, desigur, o ștachetă foarte înaltă pentru muzicienii români conduși de Paul Daniel.

Diana Damrau a revenit cu monologul din finalul operei Capriccio de Richard Strauss. Dilema contesei Madeleine, etern indecisă în dragoste, dar și între muzică și cuvânt, de o feminitate tulburătoare, a găsit în Diana Damrau niște resurse pe care, sincer să fiu, nu le-aș fi bănuit. Și ce flatantă este muzica lui Strauss pentru vocea de soprană! Tot timbrul argintiu al artistei germane a fost pus în lumină ca să strălucească, expunând un registru acut în cele mai avantajoase sonorități. Și cât regret am simțit că muzica lui Strauss e ocolită stupid de teatrele de operă românești, cu atât mai mult cu cât observam cât de ușor a cucerit publicul, cerând avid un encore. Care a venit prompt, tot Strauss, un lied, Morgen, eteric, ce ni-l doream cu toții să nu se mai termine.

Dar dacă London Symphony Orchestra pleacă de la Enescu 2019, Richard Strauss rămâne, căci mâine va fi Die Frau ohne Schatten, Femeia fără umbră, o capodoperă a muzicii secolului XX, cu care nu multă lume se poate lăuda că a ascultat-o pe viu.