Într-o vineri, 6 Septembrie, la Sala Palatului
Liszt:  Poemul simfonic Mazeppa
Liszt: Concertul pentru pian şi  orchestră nr. 2 în La major
Mussorgsky/Ravel: Tablouri dintr-o expoziție
Evgenyi Kissin – pian
Orchestre National de France
Emmanuel Krevin

Apoi, noaptea, la Ateneul Român
C.W. Gluck: Iphigénie en Tauride
Anna Caterina Antonacci (Iphigénie), Christopher Maltmann (Oreste), Toby Spence (Pylade), Andrew Foster-Williams (Thoas), Mary Beavan (Diane)
Orchestra of The Age Of Enlightenment
Laurence Cummings

După o adevărată defilare a orchestrelor Berlineze (Philharmoniker și Rundfunk) comandate de doi dirijori de origine rusă (Kirill Petrenko și Vladimir Jurowski), a venit rândul Orchestrei Naționale a Franței să cucerească inimile spectatorilor de la Sala Palatului. Iar pentru a atinge acest scop, Emmanuel Krevin a pregătit o adevărată strategie.

Krevin i-a pregătit terenul lui Evgheni Kissin cu un fulgurant Mazeppa, rotunjit cu eleganță, și poemul lui Liszt a debordat de culori orchestrale, cu un patos romantic temperat inteligent de dirijor, astfel încât, atunci când pianistul a apărut pe scenă, toată lumea era bine dispusă.

Ce a urmat intră în acea destul de lungă colecție a unor memorabile concerte ale festivalului. Kissin face parte din categoria rară de muzicieni care transcend sunetul cu naturalețe. E imposibil să te desprinzi de imaginea lui la 16-17 ani, când lua lumea pe sus în debuturile sale ca pianist de clasă mondială, pentru ca astăzi să devină un artist complet, în a cărui artă tehnica impetuoasă să fie în echilibru cu un mare respect pentru muzica pe care o face. Concertul nr. 2 de Liszt a fost abordat cu un amestec de candoare și virtuozitate greu de găsit în altă parte. O concepție care îmi aducea aminte mereu de acea sintagmă care-l definea pe Dinu Lipatti: o mână de fier învelită într-o mănușă. Felul în care Kissin evita prestidigitația, lăsând să se întrevadă că ar fi putea declanșa oricând un festival pirotehnic, dar refuzându-l pentru că mesajul autentic romantic al concertului era mai important, a fost cu totul impresionant. A rezultat un discurs pianistic de o sinceritate ce te trimitea înapoi la vârsta de aur a marilor pianiști din trecut și a legendelor fondatoare ale Festivalului Enescu (Arrau, Richter etc.). Un discurs continuat de două bisuri, Valsul „la minut” al lui Chopin, început atât de rapid încât chiar credeai că nu va depăși 60 de secunde, balansat de partea sa lentă cu o tușă eterică, în care  a etalat din nou acel simț al frazei admirabil, unul dintre fundamentele succesului acestui pianist. Al doilea encore a fost un tango (Piazzola?, Șostakovici?) în tușe groase, de o virtuozitate îmbătătoare și Kissin a ieșit din scenă parcă surprins și el de aplauzele extaziate ale publicului.

Krevin a încheiat primul concert al parizienilor cu Tablourile dintr-o expoziție de Ravel, Mussorgsky fiind retrogradat la nivelul sursei originare a temelor muzicale. Foarte puțin Boris Godunov în discursul dirijorului, dar n-aș putea spune că trucul său n-a reușit. Niște Tablouri grațioase, mai mult Watteau decât Renoir, în ciuda unei Mari Porți a Kievului lipsită de grandoare și a unei Baba Yaga aproape simpatică. Mi s-a părut ciudat că Krevin a încercat să elimine pauzele dintre numere, părând să ignore că, în versiunea originală a lui Mussorgsky pentru pian, tocmai tăcerile fac diferența dintre o interpretare extraordinară și una mediocră. Mai mult, a surprins și orchestra cu această grabă, trompetistul ratând puțin intrarea din debutul Promenadei de dinaintea lui Bydlo. Cu toate astea, am avut de a face cu o viziune subiectivă, și dacă a fost bună sau rea, asta a contat mai puțin, pentru că, în final, printr-un program fără mari pretenții, cu un solist extraordinar și vânzându-și bine eleganța și rafinamentul, francezii au reușit să provoace mai multă simpatie decât nemții, dar nu tot atât de mult respect.

Apoi, târziu în noapte, Ifigenia lui Gluck la Ateneu, o operă capitală pentru dezvoltarea ulterioară a teatrului liric, dar rar întâlnită în repertoriile stagiunilor de astăzi. Ar fi multe, prea multe de spus despre această operă, un corolar al culturii europene, pornind de la piesa de teatru a lui Euripide, poemul lui Goethe și până la muzica reformatoare a lui Gluck, ceea ce produce paradoxul că această compoziție impune același respect, fie că e cântată în italiană (cu libretul tradus de Da Ponte, totuși), germană, sau în limba franceză originală. Și bineînțeles, mitul Callas, care conține și producția lui Visconti de la Teatro alla Scala, unde diva a arătat mai frumoasă ca oricând, în acea rochie cu trenă de douăzeci de metri.

Întoarcere la origini însă la Ateneul Român, cu un spectacol în concert, în franceză, sobru, restituind lucrării acea demnitate seria greu de înțeles astăzi, promovând valori umane admirabile și idealizate. Dar și o misiune grea pentru ansamblul „iluminist” condus de Cummings, care avea de traversat o muzică plină de recitative, anti viscerală, lipsită de noutate dacă ne gândim că de la furtuna care deschide opera s-au mai compus nenumărate alte muzici ale stihiilor naturii, una mai înflăcărată și mai seducătoare ca alta.  Dar pentru a reuși, dirijorul britanic a adus pe scenă câteva voci excepționale.

În primul rând, această Anna Caterina Antonacci fără vârstă, care sub aparența suplă de statuie antică ascunde o capacitate extraordinară de a locui orice personaj. O imagine exemplară a profesionalismului, Antonacci a cântat fără partitură, aproape și fără gestică,  doar din priviri și întoarceri ale capului, arestând atenția tuturor. O voce foarte egală în toate registrele, întunecată natural, capabilă să integreze „ruperi” dramatice în linii de canto clasice, cu o dicție excelentă, mezzosoprana a arătat la București un model de artist liric nemaiîntâlnit. O Ifigenia anti-Callas, dar care o amintea uneori prin dramatism, fără s-o imite vreo clipă. Orest a fost Christopher Maltmann, cel mai recent Œdipe, chiar în această vară, la Salzburg. Deloc străin de repertoriul clasic, baritonul britanic a fost multă vreme un Don Giovanni de top mondial, iar acum, când explorează noi teritorii muzicale, vocea sa a căpătat o amploare cu totul impresionantă. E drept, acustica Ateneul Român e miraculoasă în a pune în valoare vocile de operă, vibrând la toate impetuozitățile, în timp ce relevă generos până și ultima nuanță șoptită. Toți cei de aseară au strălucit și toți au demonstrat că sunt niște artiști minunați, dar Antonacci și Maltmann au fost într-o clasă a lor, unică.

Festivalul a trecut ieri de prima săptămână, radiind cu generozitate muzică și artă de cel mai bun nivel, din care am gustat doar o parte, căci n-am asistat la toate concertele. Dar asta și pentru că urmează încă două săptămâni incredibile, asupra cărora voi reveni cu recomandări.

Galerie Foto Iphigénie en Tauride (Foto © Andrada Pavel):

Anna Caterina Antonacci (Foto: Andrada Pavel)