Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Enescu III


A doua zi, Joi, 5 Septembrie, la Sala Palatului
Georg Katzer: „discorso” pentru orchestră
Brahms: Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 77
Enescu: Simfonia a III-a în do major op. 21
Julia Fischer – vioară
Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Berlin
Corul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Iosif Ion Prunner)
Corul de copii al Radiodifuziunii Române (maestru de cor: Răzvan Rados)
Vladimir Jurowski

Să fi fost de vină reculul după electroșocul numit Femeia fără umbră, sau pur și simplu aceasta e realitatea, dar cel de-al doilea concert al Orchestrei Radio din Berlin a fost cu totul diferit de cel de ieri. De aceea îmi permit să fiu mai subiectiv decât de obicei.

Pentru început, Vladimir Jurowski a propus publicului din România o compoziție contemporană pe care a prezentat-o la Berlin în 2018, în deschiderea unui concert cu Simfonia a IX a de Beethoven, Discorso pentru orchestră de Georg Katzer, un compozitor est german considerat un pionier al muzicii electronice. Nu vă gândiți la Vangelis sau Jean Michel Jarre, nici măcar la Isao Tomita sau Kraftwerk atunci când citiți cuvintele „muzică electronică”, ci la Varese și Stockhausen. Mai degrabă la lucrări de tipul Concert pentru unde scurte și orchestră, nu la sintetizatoare de sunet și tobe electronice. Există și în muzica contemporană sensuri profunde și imagini complexe ilustrate muzical. Dar Discorso prezentată și ca un omagiu adus lui Katzer, decedat anul acesta, este de o banalitate exasperantă. E un clișeu al muzicii contemporane de sfârșit de secol XX, plin de sunete de percuție (din care nu poate lipsi xilofonul), staccată până la atomizare. Aș putea fredona așa ceva și rezultatul ar semăna cu câteva zeci de compoziții din acest tipar. Însă ariditatea acestei compoziții, mult prea ermetică pentru publicul larg și probabil neinteresantă chiar și pentru inițiați, a avut și un merit: acela de a crea un mare constrast cu restul programului, sala respirând ușurată la final, în așteptarea Concertului pentru vioară de Brahms.

O ocazie de care Julia Fischer și Vladimir Jurowski nu au profitat până la capăt. Muzicienii au fost ireproșabili și totul a curs lin către ultima parte, atât de celebră, unde succesul era asigurat. Fischer a demonstrat o tehnică perfectă. Jurowski a condus expert și riguros, iar orchestra radioului berlinez a funcționat ca un mecanism german de mare precizie. Și atât. Am avut sentimentul unei bifări pe o listă de activități îndeplinite perfect și necreativ. A urmat un bis la fel de tern și de competent din Bach. Am putea da vina pe acustica Sălii Palatului, dar la Enescu 2019 aceasta ține mai degrabă de o legendă neagră. Am ascultat muzică în diverse locuri din sală și am constatat că sunetul este uniform peste tot. Amplificarea electrică este mai bună ca niciodată, se aud absolut toate sunetele de pe scenă, chiar și cele mai fine, până la ultimele rânduri. Lipsește reverberația, în continuare prea mică, pentru că sunetele nu au din ce să se reflecte pentru a crea senzația aceea de imersivitate. Cum ar trebui soliștii să-și adapteze tehnica la aceste constrângeri nu aș putea spune, dar sunt destul de convins că e o ocazie foarte bună, provocatoare chiar, pentru a-și schimba viziunea personală asupra muzicii pe care o interpretează, chiar cu prețul unei subiectivități care să contrazică flagrant orice tradiție. Julia Fischer n-a făcut-o și poate că sunt nedrept că-i reproșez tocmai corectitudinea, dar câștigătorii inimilor publicului vor fi cei care vor îndrăzni să provoace, așa cum a fost Patricia Kopatchinskaja, care a lăsat o impresie puternică într-o lucrare prezentată în premieră la București, Concertul pentru vioară de Schoenberg. Pe de altă parte, așa arată arta interpretativă simfonică astăzi: perfecțiunea tehnică e un standard la orchestrele și artiștii cu cotă, perspectiva personală e tot mai diminuată.

Cu toate acestea, amprenta personală n-a lipsit la concertul din această seară, la Simfonia nr. 3 de Enescu. E o compoziție foarte dificilă, nu atât din punct de vedere tehnic, ci din cauza muzicii în sine, care este foarte interiorizată. Chiar dacă este compusă în secolul XX, Enescu nu a aderat la atonalitate și serialism, simfonia sa fiind plină de teme și de contraste, dar toate la un nivel atât de fin, încât nu rămâne cu ușurință în memoria auditivă a ascultătorului. Și cred că, din acest motiv, aproape toate concertele cu această compoziție, cu atât mai mult dacă sunt cântate de o orchestră valoroasă condusă de un dirijor renumit, devin revelatoare. Acum șase ani, la ediția din 2013 a Festivalului, un Jurowski tânăr și frumos ca un arhanghel aborda cu umilință partitura lui Enescu, atenția sa la toate detaliile și spritul său industrios în a reliefa cât mai bine toate subtilitățile ei au produs un concert foarte apreciat, alături de orchestra sa de atunci, London Philharmonic. ICR a plusat inteligent pe siajul acelui eveniment care punea capăt aprecierilor complezente pentru Simfonia nr. 3 așa cum era ea cunoscută din înregistrările făcute de Foster sau Andreescu și a sprijinit un concert la Londra cu aceeași lucrare în 2015, de un succes solid, dar nu legendar. Evitată de scenele românești, dar cunoscând un succes discografic în 2013 prin înregistrarea făcută de Hannu Lintu, Simfonia nr. 3 a fost apoi una dintre cele mai mari revelații ale Festivalului Enescu din 2017, când Antonio Pappano a dirijat-o în fruntea celor de la Accademia di Santa Cecilia. Directorul muzical de la Covent Garden a intuit, sau mai bine zis a evaluat rece riscurile lucrării și a oferit o interpretare în care a exploatat teatral cea mai subtilă tensiune, cele mai pudice contraste, galvanizând un concert care m-a entuziasmat și găsesc și astăzi că aceea a fost interpretarea de referință a muzicii lui Enescu.

Aseară, Jurowski a aprofundat, inevitabil, o partitură care nu-i era străină și alături de orchestra germană pe care o conduce a dus mai departe viziunea sa. Dar tot ce a câștigat în profunzimea înțelegerii a pierdut în sublinierea, chiar și în afara indicațiilor din partitură, a discursului muzical. Din nou, aceeași impresie de rendiție ireproșabilă, ba chiar o primă parte în care totul a părut foarte personal. În același timp, drama foarte interiorizată a războiului și meditația sa asupra umanității pe care o propune Enescu în ultima sa simfonie dusă până la capăt au rămas cumva opace, în ciuda ritmicității conferite de Jurowski părților a doua și a treia. Simfoniei i-a lipsit impactul, proiectând fără claritate imaginea unui Enescu cântând Bach la patul soldaților răniți din Moldova Primului Război Mondial și așteptând îngrozit începutul celui de-Al Doilea.

Un comentariu la “Enescu III

  1. Ioana
    septembrie 6, 2019

    Ieri 5.09.2019 a fost ultima zi de depunere a proiectelor pentru managementul Operei Nationale Timisoara.
    Stie cineva cine sunt concurenții in afară de pesedistul Cristian Rudick?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: