Într-o Luni, 9 Septembrie, la Ateneul Român
Fauré: Élégie, Op. 24
Enescu: Sonata pentru violoncel şi pian nr. 1 în fa minor op.26, no. 1 (1898)
Brahms: Sonata pentru violoncel şi pian nr. 2 în fa minor op. 99
Franck: Sonata în la major pentru vioară și pian, în versiune pentru violoncel
Alexander Kniazev – violoncel
Plamena Mangova – pian

După nereușitul Brahms de ieri, am ales să-l evit pe Myung-Whun Chung cu Simfonia nr. 4 de astăzi. Sper sincer să fi fost mai bine, dar am decis să merg la un concert cameral de la Ateneu, prea puțin promovat de PR-ul Festivalului.

Nu știu cât de relevante sunt numele soliștilor Alexander Kniazev și Plamena Mangova pentru publicul românesc. Recunosc că nici eu nu știam mare lucru despre ei, în afară de o înregistrare foarte bună pe care au realizat-o chiar cu Sonata de Franck.

Concertul a început cu Elegia lui Fauré, neanunțată în programul electronic, ci doar în cel de sală, derutând unii spectatori care se mirau cât de franțuzește sună Enescu, Sonata lui fiind, cum ziceam, prima anunțată în programul de pe site. Dar ideea este că încă din acest prim moment s-a simțit că pe scenă erau doi artiști cu o sensibilitate aparte.

În contextul programului, alegerea Sonatei nr. 1 pentru violoncel și pian nu l-a avantajat pe Enescu. E o compoziție de tinerețe, inclusă mai târziu în catalogul lucrărilor sale ca Op. 26, când în realitate n-ar fi exclus să fie Op. 16. Desigur, este foarte frumoasă și destul de lungă, dar simplitatea ei te duce cu gândul că ar putea fi o lucrare pentru un examen la conservator: temele sunt expuse îndelung și variațiunile sunt oarecum didactice. Da, pare compoziția unui student, dar a unui student genial. Puțin cântată în stagiunile bucureștene de cameră (care și așa nu atrag prea mulți spectatori), impresia a fost foarte bună, deși mie mi s-a părut că Kniazev a ratat să dea coerență unei fraze muzicale din prima parte, destul de evidentă, cântând-o stacatto, ca și cum ar fi fost o primă lectură. De altfel, a fost singura compoziție pe care violoncelistul moscovit a cântat-o cu partitura în față, curios așezată în dreapta sa. Însă chiar și dacă ar fi fost primul lor concert cu Sonata nr. 1, desigur, după repetițiile necesare, interpretarea generală a fost de mare clasă.

După pauză, Kniazev și Mangova s-au aruncat asupra Sonatei nr. 2 de Brahms și totul s-a trezit la viață. Acesta este și motivul pentru care cred că lucrarea lui Enescu s-ar fi potrivit mai bine într-un program continuat cu Bach, Mozart sau Haydn; pur și simplu universul romantic al lui Brahms e clar mai complex decât cel al lui Enescu, dezavantajându-l pe compozitorul național. Nu mai contează acum, cei doi artiști s-au completat foarte bine. Un Allegro vivace fervent, conținând și pudoarea atât de specifică lui Brahms, foarte bine pusă în valoare în Adagio affetuoso, de un bun gust emoționant, Sonata nr. 2  a fost un moment important al concertului, care a arătat cât de serioase sunt lucrurile la Ateneu. Pe de o parte Kniazev, clocotind de virtuozitate reținută, de cealaltă, Mangova, însoțindu-l tandru de la pian, discursul lor comun a captivat de la început și până la sfârșit.

În fine, Sonata în La major a lui Franck, compusă inițial pentru vioară și pian, dar căpătând o notorietate poate chiar mai mare în aranjamentul pentru violoncel realizat de cellistul Jules Delsart, a fost un alt mare moment al după amiezii de la Ateneu. Kniazev și Mangova au jucat cartea contrastelor dintre prima parte, un Allegro ben moderato mai lent,  cu un violoncel cu sonorități întunecate și introvertite opus părții a doua (Allegro), în care tehnica în viteză a celor doi artiști a fost esențială. Această progresie dramatică a dus la o mică apoteoză, dacă se poate spune așa ceva despre dialogul a doar două instrumente, finalul încărcat de energie ridicând sala în picioare. Superb.