Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Corazón. Rolando Villazón


În acea Marți, 10 Septembrie, la Ateneul Român
Manuel de Falla: Șapte cântece populare spaniole (El paño moruno; Seguidilla murciana; Asturiana; Jota; Nana; Canción; Polo)
Federico Mompou: Neu din „Patru melodii”
Federico Mompou: Damunt de tu només les flors din „Combat del somni”
Fernando Obradors: Cântece clasice spaniole (La mi sola, Laureola; Al amor; ¿Corazón, porqué pasáis?; Con amores, la mi madre; Del cabello más sutil; Chiquitita la novia – Coplas de Curro Dulce)
Silvestre Revueltas: Cinci cântece pentru copii (Caballito – Antonio de Trueba; El lagarto y la lagarta; Canción tonta; Canción de cuna; Las cinco horas)
Carlos Guastavino: Las nubes (Jardín antiguo; Deseo; Alegría de la soledad)
Alberto Ginastera: Canción del árbol del olvido op. 3 no. 1
Alberto Nepomuceno: Coração triste op. 18 no. 1
Luis Antonio Calvo: Gitana

Carrie-Ann Matheson – pian
Rolando Villazón

Acum douăzeci de ani — când au trecut? —, Rolando Villazón rata de puțin primul loc la Operalia, pentru ca un an mai târziu să ia pe sus lumea operei ca o furtună. Avea o culoare dramatică în voce care-l făcea invidios și pe Plácido Domingo, de o prospețime cum nu se mai văzuse de foarte multă vreme, și o prezență scenică de o ingenuitate adolescentină rară. Era un Nemorino ideal, iar Alfredo al său umbrea cele mai mari soprane din rolul Violettei Valéry. Au fost zece ani în care lumea i-a stat la picioare. Apoi, după un Don Carlo la Royal Opera House, în 2008, au început problemele. Au urmat operații, anulări dureroase, reveniri și mai dureroase și marele tenor a devenit o umbră a sa, silit să se întoarcă la Mozart și la muzica începuturilor. Și totuși mai sperăm, sperăm mereu să îl vedem reluându-și cariera de acolo unde a lăsat-o acum zece ani și așteptăm: un moment, un triumf, o știre de primă pagină.

Am traversat greoi un București încă torid, îndoit la fiecare semafor de gândul că poate nu merită efortul să-l văd, până la urmă de ce-aș ține să mă întristez la auzul ruinei unei voci, așa cum acum mulți ani o vedeam, tot la Ateneu, pe o Barbara Hendricks dincolo de zenit. Am parcat, mai erau puține minute, am alergat și m-am trezit în Ateneu, față în față cu Villazón. Prea târziu ca să mai renunț, să mai fug.

Cele șapte cântece micuțe ale lui de Falla au arătat un tenor precaut. Vocea și-a mai pierdut din strălucirea de altădată și nici nu e mare. Piesele alese nu ajung nici măcar în registrul acut al unui tenor, ar putea fi cântate de oricine. Din fericire, gravele și mediul lui Villazón par intacte, livrarea la fel de intensă ca pe vremuri, dar e prea puțin. După Mompou începe să se instaleze monotonia. Aș vrea să plec. Oricât ar încerca să compenseze printr-un soi de dialog comicăresc cu publicul, recitalul pare neîndestulător. Aș vrea să plec, trădând tot, dar măcar aș avea scuza pentru a nu scrie nimic, păstrând amintirea acestei după amiezi doar pentru mine.

După pauză, cântece pentru copii. Mimica e și mai accentuată și nu te poți abține să nu râzi, însă e prea puțin. Las cinco horas e delicios de infantil și sala se animă. Treptat, Villazón începe să dea drumul la voce. Cântecele evoluează și ele spre partituri tot mai complexe. Ginastera e chiar aproape un lied. Desigur, încărcat de pasiune latină. Coração triste e emoționant, iar tenorul plonjează în melancolia lui. În pauzele dintre două cântece, Villazón îi aduce pe spectatorii din spatele scenei mai aproape de el, în jurul pianului la care Carrie-Ann Matheson l-a acompaniat superb. Suntem toți în jurul lui și recitalul se termină. Unii spectatori se grăbesc să ajungă la Sala Palatului pentru următorul concert; îi văd că regretă. Vor avea și de ce, pentru că urmează nu mai puțin de patru bisuri, unul mai frumos ca altul. Villazón cântă cu o generozitate cum întâlnești numai la artiștii latini, ai senzația că ar sta cu noi toată noaptea și că s-ar amuza fericit la gândul că Sălii Palatului îi vor lipsi o mie de spectatori.  Ultimul encore e Cielito lindo, aproape de nerecunoscut, căci Rolando intercalează între versuri un întreg dialog, cu întrebări la care tot el răspunde, cântând. Și publicul cântă odată cu el Ay, ay, ay, ay, canta y no llores/ porque cantando se alegrancielito lindo los corazones și totul se termină într-un delir de aplauze și urale la care particip și eu, sugrumat de emoție copilărească. Un mare artist. Mai există speranță…

Galerie foto (© Andrei Gîndac):

 

3 comentarii la “Corazón. Rolando Villazón

  1. jesuisenesco2019
    septembrie 11, 2019

    A republicat asta pe Je suis Enesco.

    Apreciază

  2. Pingback: Festival Enescu 2019: Corazón. Rolando Villazón - Radio Domeldo

  3. Pop Viorica, Cluj-Napoca, Romania
    octombrie 1, 2019

    Rolando Villazon merita toata aprecierea publicului si auditorului sau.In opinia mea, este un tenor foarte talentat, care te face sa iubesti muzica lui si sa traiesti emotiile sale. BRAVO VILAZON!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: