Într-o Duminică, 8 Septembrie, la Sala Palatului
Rachmaninov: Concertul pentru pian şi orchestră nr. 3  în re minor op.30
Beethoven Brahms: Simfonia nr. 2 în re major op. 73
Yuja Wang – pian
Staatskapelle Dresden
Myung-Whun Chung

După ce am ascultat-o într-un Ceaikovski #1 lipsit de suflet la Enescu 2013, mă hotărâsem s-o evit pe Yuja Wang anul acesta. M-am mai uitat încă o dată pe program și m-am răzgândit. Era vorba de rar interpretatul Concert nr. 3  al lui Rachmaninov, care mi s-a părut mult mai potrivit pentru temperamentul acestei pianiste de mare succes. În plus, Staatskapelle Dresden și Myung-Whun Chung mă tentau foarte tare în Simfonia a II a de Beethoven, cum fusese anunțat într-o versiune intermediară a programului. A fost Brahms – a doua, până la urmă, ceea ce arunca întregul program într-un romantism târziu, numai bun de cucerit publicul larg de la Sala Palatului (ceea ce nu e deloc un lucru rău). De altfel, și programul festivalului suferă multe modificări, absolut normale, de exemplu, într-o variantă embrionară, concertul de astă seară ar fi trebuit să fie cu Simfonia nr. 5 de Șostakovici.

Yuja Wang a abordat Concertul de Rahmaninov etalând punctul ei forte: o tehnică implacabilă, căreia nu-i rezistă nici o partitură, oricât de dificilă. Surprinzător, latura introspectivă a primei părți a fost neașteptat de fină, dar după câteva măsuri a devenit puțin plictisitoare din cauza liniarității. Mai mult, acompaniamentul lui Myung-Whun Chung a fost la fel de aseptic, nuanțat doar între un sunet tare care acoperea solista și ceva la limita audibilului. În schimb, finalul primei părți, valsul din a doua parte și mai ales virtuozitățile nebunești din Finale (alla breve), i-ar fi făcut invidioși pe Horowitz sau pe Gilels, prin ferocitatea de Terminator cu care care a bagatelizat dificultatea lor, ba încă folosind niște tempi mai rapizi decât orice am ascultat vreodată. În același timp, o lipsă de brio, accentuată și de pasivitatea dirijorului, a făcut ca întregul concert să impresioneze doar pentru o clipă. De fapt, a impresionat chiar în ultima clipă, cea a celor trei bisuri, dintre care ultimul, o variațiune pe o temă din Carmen de Bizet, a aruncat în aer Sala Palatului. Să trecem, nimic memorabil aici, aș putea chiar spune că Josu de Solaun a fost mai inventiv și net mai interesant acum câteva luni, la Ateneul Român.

Pe Myung-Whun Chung îl știu mai mult din operă, fiind multă vreme asociat cu Opera Bastille, ajungând astăzi un specialist în Otello de Verdi, chemat peste tot să-l dirijeze, mai puțin la Met, Covent Garden sau Scala. Staatskapelle Dresden este o orchestră de o foarte bună calitate, pentru care Brahms ar trebui să fie o emblemă superlativă a interpretării obișnuite.

Din păcate, lectura lui Chung a fost la fel de banală. Respirația romantică a acestei Simfonii Pastorale a lui Brahms a fost prea puțin perceptibilă. În aceleași coordonate, adică zgomotos în loc de intens și de o liniaritate exasperantă, lectura lui Chung a plictisit de la prima la ultima parte. Câteva insule de frumusețe în corzile din Poco allegretto, în frumoasele solouri de violoncel din Adagio și de oboi în partea a treia au fost tot atâtea tentative de a insufla viață și poezie în această a doua parte a serii. Nimic de reproșat orchestrei, în general, căci toți instrumentiștii au cântat foarte bine și au răspuns comenzilor dirijorului cu o docilitate de negăsit pe la noi. Practic, nu l-am văzut nici o clipă pe Chung temperând vreo partidă de instrumente, sau cerând mai multă expresivitate de la vreun solo. Dar un dirijor exclusiv de mână dreaptă, cu care „bătea” fără greșeală, Myung-Whun Chung a evitat orice rubato și nu și-a asumat nici cel mai mic risc. Și nici un encore, lăsând practic succesul serii pianistei Yuja Wang.