Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Guest Post: Œdipe intră în istoria Festivalului de la Salzburg – o corespondență de la Dana Cristescu


Profit de o scurtă pauză în frecventarea Festivalului Enescu pentru a publica o corespondență de la Salzburg. 2019 nu este doar anul multașteptatei bienale de la București. Poate mai important este că, în acestă vară, Œdipe a fost prezentat în premieră pe încă o scenă legendară a planetei lirice: Salzburger Festspiele. Cum eu nu am reușit să ajung la aceste spectacole, am invitat-o pe Dana Cristescu — jurnalist, activist și turist cultural de anvergură —, să scrie o corespondență de la acest mare eveniment, un prim material dintr-un dosar dedicat lui Œdipe©Salzburg.

Œdipe intră în istoria Festivalului de la Salzburg

Autor: Dana Cristescu

Ce drum lung, dar ce triumf! 

După 88 de ani de când a fost compusă, Œdipe a fost prezentat pentru prima dată în festivalul de la Salzburg. Opera n-a fost o prezență singulară a compozitorului. Seria Time with Enescu  recitaluri și muzică de cameră — a fost o idee strălucită din partea organizatorilor, pentru a familiariza publicul cu muzica sa. Dacă mai adăugăm și că interpretările au aparținut unor mari nume precum Kopatchinskaja, Vengerov etc, ne dăm seama că alegerea lui Enescu pentru festival este dovada unei adevărate prețuiri.

N-ar fi nimic nou de spus despre eficiența noastră privind promovarea moștenirii enesciene, dacă de-abia acum acesta a poposit la Salzburg. Iar aici, problema cea mai gravă rămâne cea a partiturilor, pentru care statul român nu are drepturi de autor decât pe o infimă parte, iar oricine ar vrea să cânte Enescu, trebuie să și le procure singur.

Œdipe la Salzburg

Voi începe relatarea despre spectacol diferit față de cutumele criticii, cu reacția publicului, pentru că, după multe locuri prin care am umblat, rămân la părerea mea că cei care asigură nemurirea unei opere sunt publicul, fanii, spectatorii avizați și imuni la manipulări, plus istoricii. Iar din acest punct de vedere, acest magnum opus a primit cele mai calde, sincere și meritate ovații, zeci de minute. Ca să vă faceți o imagine, aplauzele de final au durat de două ori mai mult decât cu o seară înainte la Alcina, unde protagoniști au fost Bartoli și Jaroussky. Spectacolul a fost urmărit cu respirația tăiată, la propriu, iar la ieșirea din sală, toate comentariile începeau cu Uau!. Un pariu câștigat atât de artiști și de producătorii festivalului, cât și de public. E impresionant cum într-un asemenea templu, unde orice e pus la microscopul electronic, sau, poate, tocmai de aceea, să apară instant o astfel de unanimitate. 

Povestea

Libretul lui Edmond Fleg (în formă inițială, opera ar fi trebuit să dureze zile) urmărește povestea lui Œdipe de la naștere, pe durata a patru acte și șase tablouri, corespunzând pieselor lui Sofocle (sursa de inspirație a lui George Enescu) Oedip Rege și Oedip la Colonos.

Nașterea lui Œdipe (primul act) este urmată de abandonul pruncului ca urmare a profeției lui Tirésias că acesta își va ucide tatăl, Laïos, și se va însura cu mama sa, Jocaste. 20 de ani mai târziu, Œedipe părăsește Corintul, abandonându-și părinții adoptivi, Polibos și Mérope. Soarta îl aduce față-n față cu tatăl său, pe care îl omoară. Între timp, Teba este terorizată de un monstru trimis de zei, iar cine îl va birui se va căsători cu regina văduvă, Jocaste. Pe fondul acelei muzici aproape ritualizate, o incantație sumbră, Œedipe învinge Sfinxul, celebra întrebare a creaturii, Cine e mai puternic decât destinul?, primește fără ezitare răspunsul: Omul! Omul e mai puternic decât destinul! și îl transformă pe Œdipe în salvatorul Tebei. La cea de-a doua încercare a zeilor, tebanii sunt răpuși de ciumă (acel sfâșietor cor), iar Tirésias spune că aceasta va fi eradicată când ucigașul lui Laïos va părăsi orașul. Œdipe, realizând monstruozitatea înfăptuită, se orbește și împreună cu Antigone, fiica sa, pleacă în pribegie. În final refuză reîntoarcerea și acceptă găzduirea oferită de atenieni, iar Antigone  este încredințată lui Thésée. 

Hipnotizat de Enescu

Octogenarul artist german, Achim Freyer, este un regizor complet. Producțiile sale se regăsesc pe multe scene ale lumii, dar, cum e normal, cele mai numeroase sunt în Germania. 

Freyer controlează nu numai regia, ci și scenografia și costumele. Conceptul este summa artes, amintindu-ne de Zeffirelli, care vedea în scena de operă un fel de poartă intergalactică de întâlnire a artelor.

Câteva cuvinte despre sală, pentru a „vizualiza” mai bine conceptul producției. Sălile, trei la număr,  în care se țin evenimentele festivalului formează un complex (două au intrare comună) situat în „districtul festivalului” (ce bine sună!), dar care nu au fost dintotdeauna ceea ce vedem astăzi. Felsenreitschule — sala în care s-a montat Œdipe — a fost de fapt un manej, pe la 1700, înconjurat de ziduri cu balcoane în arcadă, etajate, de unde se puteau urmări demonstrațiile de călărie și luptele de animale. (sorry pentru cei romantici). Max Reinhardt este primul care are viziunea transformării locului, montând un Goldoni, Slugă la doi stăpâni. Pe lângă operă și muzică, Salzburg are și o serie cu piese de teatru. Treptat s-a adaptat pentru producția de operă (fosă), s-a acoperit, s-a transformat într-un auditorium cu acustică foarte bună, tehnologie scenică de ultimă oră, designul locurilor foarte bun, practic, fiind scenă „deschisă” nu prea există locuri cu „restricted view”. 

Christopher Maltman

Opera construită în jurul unui personaj într-o continuă luptă cu sine însuși, dar și cu lumea exterioară, și montată, practic, într-o arenă, pe o scenă goală, ca un ring, încarnarea lui Œdipe în boxer, evident hiperbolizat cu ajutorul costumului de latex, pare aproape firească. Mai mult, el este „fixat” pe toată durata chiar în centrul scenei. Scena este folosită în întregime, e goală, toate elementele de habitat sunt marcate pe podea sau cu obiecte, ca în Dogville, filmul lui Lars von Trier. De asemenea, zidurile cu balcoane devin parte din decor, unde, într-un light design foarte inteligent, își fac apariția personaje. Chiar Sfinxul va apărea din partea dreaptă a scenei. Urmând întregul ciclu de viață, montarea chiar așa începe, cu zbaterea inocentă bebelușului din poziția fetală până la ieșirea în lumea nouă (în care soarta nu îi va surâde) și se încheie cu moartea eroului, în aceeași poziție. Între aceste două momente, Œdipe, singurul personaj căruia i se vede fața, intră în relație cu ceilalți actori care sunt  costumați și mascați în totalitate. Totul este exagerat, ca într-un basm, mișcarea scenică este slow motion, ca într-un vis, light design-ul pleacă de la beznă — facerea lumii, trece la culori vii, încheindu-se cu o lumină puternică ca de stroboscop în finalul ce marchează moartea lui Œdipe. Tirésias este un gigant îmbrăcat în costum alb cu buline, Jocaste este o floare gigantică, Antigone este îmbrăcată în alb, cumva normal. Tebanii sunt îmbrăcați în negru. CyberSfinx ul are comenzi luminoase, este gonflabil, iar în urma răpunerii sale rămâne un imens pantof roșu. În aceeași notă fantastică, scena este populată de insecte gigant, o capră care cântă la caval. Imaginea generală mi-a readus în memorie suprarealismul lui Dali și costumele geometric-revoluționare ale lui Oskar Schlemmer (Bauhaus). 

Girafa în flăcări a lui Achim Freyer

Producția în sine începe însă de la intrarea stradală, unde tronează o sculptură imensă, de 6 m. I-am spus eu The Burning Giraffe (Dali) a lui Freyer. Realizată din diverse materiale, foarte colorate, sculptura este un imens foarfece, din partea superioară capul boxerului privește în jos, într-o auto-analiză. Frământat, încercând să se cunoască și să înțeleagă lumea exterioară (reflectată de folii-oglindă).  Pare să ne spună Freyer că există un Oedip în fiecare dintre noi, frământările, fricile, renunțările, manipulările sunt universale. Statuia este legată cu panglică roșie, ce traversează exact intrarea, de trei măști chiar în dreptul ochilor, conectată cu orbirea lui Œdipe.

Tonul face muzica

Cum am spus, este o adevărată aventură să faci rost de partiturile lui Enescu întregi, fără greșeli. Dirijorul Ingo Metzmacher, am înțeles că nu s-a lăsat până n-a avut pe pupitru partitura corectă și completă. Ceea ce a urmat este greu de descris. 

Totul a sunat bogat, muzica parcă s-a revărsat din toate cotloanele sălii, ritmul, suflul (în special în prima parte ceva mai contondentă) au venit natural. O foarte bună corelare a accentelor dramatice cu ceea ce se întâmpla pe scenă, iar peste toate, celebrele solo-uri enesciene, oaze de romantism în marea neoclasică cu accente wagneriene. Wiener Philharmoniker a fost la mare înălțime.

Desigur, eroul serii a fost baritonul Christopher Maltman în rolul Œdipe. N-a dat niciun semn de oboseală, o voce plină, dramatică și catifelată în același timp. Un actor foarte bun. Un bariton de excepție, pe care nu l-a trădat nici dicția. 

Tirésias a fost interpretat de basul John Tomlinson, o voce plină de patos care a umplut scena. Anaïk Morel, Jocaste, chiar dacă nuanțată, vocea n-a fost foarte convingătoare. Ève-Maud Hubeaux în rolul Sfinxului a fost provocatoare, poate un pic stridentă. Întreaga distribuție, puțin, mult cât e rolul, a fost de ținută, armonizându-se perfect cu orchestra. Toți interpreții și-au pus amprenta, făcând opera foarte plăcută de ascultat și au ținut spectatorii captivi în poveste. Iar corurile, puse în valoare și de apariția scenică și de lumini, au închegat și au dat soliditate întregii partituri muzicale.  

Poate că nu e nicio mirare succesul de public și de critică, la fel a fost și la ROH, ceea ce mă face să cred că, poate ajutată și de un DVD, opera maestrului George Enescu va apărea în programe de stagiune în din ce în ce mai multe teatre.    

Caseta tehnică 

Miercuri, 14 August, Salzburger Festspiele – Felsenreitschule
George Enescu: Œdipe
Achim Freyer – regie, scenografie, costume
Franz Tscheck – lumini
Benjamin Jantzen – video
Klaus-Peter Kehr – dramaturgie

DISTRIBUȚIE:
Christopher Maltman – Œdipe
John Tomlinson – Tirésias
Brian Mulligan – Créon
Vincent Ordonneau – Păstorul
David Steffens – Marele Preot
Gordon Bintner – Phorbas
Tilmann Rönnebeck – Străjerul
Boris Pinkhasovich – Thésée
Michael Colvin – Laïos
Anaïk Morel – Jocaste
Ève-Maud Hubeaux – Sfinxul
Chiara Skerath – Antigone
Anna Maria Dur – Mérope
Salzburger Festspiele und Theater Kinderchor (Wolfgang Götz – maestru de cor)
Concert Association of the Wiener Staatsopernchor (Huw Rhys James – maestru de cor)
Wiener Philharmoniker
Ingo Metzmacher – dirijor

Galerie foto:

Foto © – Monika Rittershaus

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: