Rule, Bryntannia!

Într-o Joi, 12 Septembrie, la Ateneul Român
Recital Sir Bryn Terfel
Wagner: Preludiul Actului al III-lea din opera Lohengrin
Wagner: Was duftet doch der Flieder din Maeștrii cântăreți din Nürnberg
Wagner: Cavalcada walkiriilor din Walkiria
Wagner: Vraja focului și Despărţirea lui Wotan din Walkiria
Ceaikovski: Poloneză din Evgheni Oneghin
Weill: Moritat von Macke Messer din The Threepenny Opera
Arrigo Boito: Son lo spirito che nega din Mefistofele
Rodgers & Hammerstein: Uvertură din musicalul South Pacific
Rodgers & Hammerstein: Some enchanted evening din South Pacific
Lerner & Loewe: How to handle a woman din Camelot
Bock: If I were a rich man din Scripcarul pe acoperiș
Monte Carlo Philharmonic
Gareth Jones – dirijor

În general evit recitalurile. Chiar dacă uneori solistul cântă mai mult decât într-o operă întreagă, la sfârșit tot mi se pare că s-a terminat prea repede (de fapt, mie și Götterdämmerung mi s-a părut prea scurt), iar eclectismul inevitabil al repertoriului precum și lipsa coerenței mă îndepărtează de acest gen de concerte. La Enescu 2017, am refuzat cu obstinație să merg la orice recital. Anul acesta însă, atâta Wagner cu Bryn Terfel a fost un cântec de sirenă căruia nu i-am putut rezista.

Bryn Terfel face parte din acea rară categorie de cântăreți-actori de operă. Muzicalitatea și histrionismul lui sunt inseparabile. Capabil să intre în rol la comandă, artistul cu alură de brută galeză venită direct de pe terenul de rugby în sala de spectacole se transformă pe loc în orice. Răutatea sa e feroce (Scarpia, Sweeney Todd, Mephisto), tandrețea e infinită, verva — contaminantă (Figaro, Leporello). O voce solidă, dar cu un timbru nu atât de seducător ca al lui Peter Mattei, nici atât de generoasă ca a lui George Petean, dar de o culoare de granit, versatilă la infinit, îmi aduce aminte deseori de un Tito Gobbi, însă crescut de teatrul britanic al lui Shakespeare. Aș putea încheia cronica aici, restul nu e decât o poveste care ar putea să vă pună inutil răbdarea la încercare.

Păcat că Orchestra Filarmonică din Monte Carlo, una foarte medie dacă e să o judeci generic, a găsit complicitate în loc de inspirație în dirijorul Gareth Jones. Preludiul actului al treilea din Lohengrin a sunat tare, monoton și plictisitor, condus pătrat de un șef de orchestră deloc preocupat de vreo culoare sau de vreo nuanță. La fel au fost și Cavalcada Walkiriilor și Poloneza lui Ceaikovski, abia musicalul a fost mai acceptabil, deși nici acolo nu a curs șampanie. Sigur, în tot zgomotul creat de monegasci nu am observat nici o greșeală tehnică evidentă, cu toate că vânarea erorilor nu e un scop în sine pentru mine. Desigur, era și David Lefèvre, concertmaistrul împrumutat uneori Filarmoncii „George Enescu”, dar poate că impetuozitatea sa se completează mai bine cu temperamentul balcanic decât cu cel al gălăgioșilor lui colegi obișnuiți.

O primă jumătate de recital a fost ocupată exclusiv de Wagner. Și Bryn Terfel a ocupat toată cupola Ateneului cu vocea sa. Un Hans Sachs teluric, meditativ, contemplându-și încălțările și un întreg univers s-a creat acolo pe loc, finalul ariei te făcea să crezi că de undeva, din culise, va apărea Eva pentru o întreagă scenă. Un Wotan cum numai bas baritonul galez știe să-i dozeze autoritatea și anvergura, cele două scene din Walkiria au fost un vis inaccesibil pentru un spectator din România. O dicție foarte accentuată, un discurs perfect lizibil, teatrul și muzica erau într-un punct de întâlnire rar.

După pauză, Terfel a testat structura de rezistență a clădirii Ateneului cu celebrul cântec din Opera de trei parale a lui Weill, însă cucerirea definitvă a publicului care simțea nevoia și de ceva operă italiană a venit cu aria lui Mefistofele din opera lui Boito, unde seducția demonică a fost expert redată de acest artist cameleonic. Finalul concertului a fost deturnat spre musical, un alt gen în care excelează Sir Bryn, comicăreala din If I were a rich man atingând apogeul. Două bisuri, ultimul — un cântec de leagăn din Wales — de o tandrețe cuceritoare și evident, triumf, urale, aplauze de te dureau palmele, public grăbit să prindă concertul următor de la Sala Palatului, dar și public dispus să rămână până târziu în noapte cu muzicianul britanic, autografe, triumf. Câtă versatilitate!

Și totuși, mă gândeam, ce Œdipe ar putea fi acest Sir Bryn Terfel…