Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Emoția zilei: Leonore


Într-o Vineri noaptea, 13-14 Septembrie, la Ateneul Român
Beethoven: Leonora – operă în concert
Torben Jurgens (Don Fernando, Ministrul Regelui), Johannes Weisser (Don Pizarro, Guvernatorul închisorii), Maximilian Schmitt (Florestan, un prizonier), Birgitte Christensen (Leonore, soția sa), Christian Immler (Rocco, temnicer), Robin Johannsen (Marzelline, fiica lui), Nikolaus Pfannkuch (Jaquino, asistentul lui Rocco)
Orchestra Barocă din Freiburg și Zürcher Sing-Akademie
René Jacobs

Uitați de Otto Klemperer și de monumentala sa înregistrare cu Fidelio din anii ’60. Demersul lui René Jacobs e antiteza acelui disc. De fapt, comparațiile între cele două versiuni ale unicei opere a lui Beethoven sunt inutile, iar Fidelio, forma ei finală, vă poate servi numai pentru a nu vi se părea complet necunoscută muzica din Leonore. Altfel, Beethoven a operat multe modificări pentru a face mai dramatică ilustrarea muzicală a poveștii, sesizabile, dar nu evidente. Multe scene și arii au tonalități diferite sau au fost scurtate la revizia din 1814, ba chiar un trio din primul act, un duet, un recitativ și o arie cu cor din al doilea, două recitative și un trio din al treilea au dispărut cu totul, iar opera a fost reorganizată în două acte, în loc de trei.

Chiar dacă Leonore a fost revizitată încă din anii ’60, la Bregenz, tot în cadrul unui festival, abia în 1997 John Eliot Gardiner și orchestra sa „Revoluționară și Romantică” au fixat lucrarea în conștiința publicului, nu atât ca o restituire inedită a unei versiuni inferioare, ci ca o capodoperă în sine. Discul înregistrat atunci în studio a primit multe premii și a fost inclus apoi în integrala Beethoven editată de Deutsche Gramophon, duetul Marzelline – Leonore din actul al doilea, Um in der Ehe froh zu leben, cucerind suflete și rămânând în memoriile afective ale melomanilor.

René Jacobs a fost contratenor la începutul carierei, unul foarte bun, de la care au rămas discuri memorabile, printre care un Stabat mater de Pergolesi, în care vocea mai înaltă era cântată cu o inocență nemaivăzută de un băiețel pe nume Sebastian Henning (care nu a continuat ca muzician când a crescut). În timp, Jacobs a devenit dirijor, fiind un nume important al scenei baroc de astăzi. După mult Mozart și fach barochist, repertoriul s-a extins și la Beethoven, iar proiectul său cu Leonore în concert străbate Europa de câțiva ani. După Theater an der Wien, Philharmonie de Paris, Concertgebouw sau La Monnaie, a ajuns și la Festivalul Enescu, aproape în aceeași formulă cu care a început, excepția cea mai notabilă fiind înlocuirea lui Marlis Petersen (pe care ați ascultat-o în prima seară de festival cu Berliner Philharmoniker în Oda bucuriei) cu Birgitte Christensen. Și deja aveți o primă mirare, mai ales admiratorii lui Fidelio: o soprană lirică în rolul Leonorei? Parcă știam că rolul e pentru voci dramatice, la limită chiar de mezzosoprană.

Într-un Ateneu umplut pe jumătate de spectatori, concertul a început în noapte cu uvertura Leonore 2. Jacobs are o gestică aproape rudimentară, mai mult îi impulsionează ritmic pe cei din fața sa. Nu se poate găsi prea multă indicație a expresivității pentru simplul fapt că tempii sunt foarte rapizi. Nu e un capriciu sau o modă, pur și simplu instrumentele de epocă pe care se cântă au nevoie de viteză pentru că sunetul lor e scurt și nu „trăiește” mult, fluiditatea muzicii s-ar pierde dacă ar cânta mai lent. Am lăsat intenționat în caseta tehnică denumirea românizată a ansamblului german, pentru a avea ocazia să fac observația că denumirea sa originală este Freiburger Barockoerchester, iar acel „rock” nu are nimic de-a face cu vreun amestec de genuri muzicale, ci se justifică prin capacitatea neobișnuită a acestei formații să debordeze de energie, cu momente de explozie muzicală surprinzătoare. Acesta este modul în care ei înțeleg să anime o anumită monotonie specifică repetoriului preclasic și le reușește foarte bine. Jacobs folosește o partitură autografă a lui Beethoven, din 1805, și niște dialoguri pe care le-a completat el însuși și care au stârnit multe comentarii, irelevante pentru vasta majoritate a publicului românesc, deloc obișnuit cu opera germană, o categorie în care mă includ și pe mine.

După scena dintre Marzelline și Jaquino, observ că vocile lui Rocco și Fidelio sunt destul de lejere, constatare reluată apoi și la apariția lui Pizzaro. Și deodată Beethoven a devenit Mozart, practic pe toată durata primului act. Sigur, e Mozart și nu e, senzație accentuată în al doilea act. Dar e o coerență foarte seducătoare în această alăturare stilistică, ca și cum am asista la premiera unei opere compuse de Mozart care n-ar fi murit, ci ar fi continuat să compună la vreo patruzeci si ceva de ani. Cele două planuri ale cuplurilor Marzelline – Jaquino (comic) și Leonore – Florestan (dramatic), trecând prin experiențe și încercări grele, plus finalul luminos, mă duc cu gândul la Die Zauberflöte, de parcă feeria mozartiană ar fi trecut printr-un exercițiu de Regietheater avant la lettre și acțiunea s-a mutat într-un cadru foarte teluric și întunecat. Oricum, se joacă pe scenă, soliștii se plimbă prin tot felul de spații, trâmbița din turn e amplasată la una dintre intrările în sală, opusă scenei, Ateneul în sine e o închisoare, una prea frumoasă — la fel cum e și muzica unei asemenea drame — completând ideal lectura lui Jacobs.

Duetul de care am amintit mai devreme e un moment absolut special. Cele două voci de femeie, acompaniate de un alt duet, instrumental de data aceasta, format din vioară și violoncel, are un efect de eliberare iluminată, în care frumusețea idealului uman e pur și simplu revelată publicului. Îmi aduce aminte de un alt moment, cinematografic de data aceasta, secvența din filmul The Shawshank Redemption, când Andy Dufresne se încuie în biroul directorului închisorii și difuzează în instalația de amplificare Canzonetta sull’aria din Nozze, eliberând inimile și mințile tuturor deținuților. Robin Johannsen și Birgitte Christensen nu sunt cu nimic mai prejos în a crea o atmosferă similară, împletindu-și vocile cu o delicatețe feminină, care te umple de lacrimi.

Cornii de epocă n-au valve, sunetul lor e lugubru și imprecis uneori (scriitura din această operă este infernală pentru corn), dar e primul semn al dramei, ivit în marea arie a Leonorei, pe care Christensen o cântă plină de speranță și de deznădejde în același timp. Pizzaro, tot lejer și el, nu e cu nimic mai puțin impresionant decât cel din Fidelio. Johannes Weisser face să vibreze Ateneul cu o voce puternică și înspăimântător modulată, toată ticăloșia personajului e parcă și mai replusivă. Corul deținuților e relativ mic, nu neapărat mai bun decât cel al Operei Naționale București din cele (doar) două spectacole cu Fidelio din anii trecuți, dar suficient cât să proiecteze acea lumină a unei speranțe eterne, indiferent cât de implacabil este prezentul. Dar nu asta este esența umanității, de la cutia Pandorei încoace? Speranța, fără de care nu s-ar fi terminat nici un război și nici o dictatură pe lumea asta.

Tot mecanismul baroc funcționează perfect în primele două acte. În al treilea (adică în al doilea act din Fidelio), preludiul sumbru al tenebrelor închisorii, apoi drumul prin obscuritate al lui Rocco și Fidelio către catacomba lui Florestan pierd ceva din tensiune, arpegiile grave sunt prea grăbite, dar frumusețea muzicii rămâne intactă, în pofida absenței înfiorării. Maximilian Schmitt e un Florestan juvenil, în opera Leonore, Gott, welch Dunkel hier! e scurt și uman, strigătul deznădăjduit cu care un heldentenor ar fi putut dezlipi pictura murală a Ateneului a fost o idee ulterioară a lui Beethoven. În seara aceasta monumentul istoric a scăpat de la deteriorare, dar emoția scenei a fost la fel de puternică. Ce duet minunat fac Christensen și Schmitt! O namen-nemen-lose Freuuude! și toată frumusețea spiritului omenesc devine accesibilă și posibilă oricui, nu m-am simțit niciodată mai bun decât ascultând această muzică ce te poate transforma. Mai e puțin, corul cu Don Ferrando (foarte bun Torben Jurgens) și sextetul final (în care soliștii capătă un set de partituri, ca și când ar cânta un oratoriu), într-o versiune extinsă (în Fidelio, Beethoven a mai operat niște tăieturi), devin o Odă a bucuriei în sine, una mai pământeană decât în marea simfonie, dar tot atât de înălțătoare. S-a terminat, gata! Aplauze nebune, artiști care nu sunt lăsați să plece acasă, mai vrem, mai trebuie încă zece spectacole ca ăsta în fiecare an, rămâne speranța că poate vom ajunge și acolo într-o bună zi, mai e o săptămână de festival, ultima. Și speranță, câtă vrei.

Galerie foto (© Andrada Pavel):

3 comentarii la “Emoția zilei: Leonore

  1. Pingback: Festival Enescu 2019. Emoția zilei: Leonore - Radio Domeldo

  2. Pingback: Enescu 2019: Cum a fost și ce va urma? | Despre Opera

  3. jesuisenesco2019
    septembrie 29, 2019

    A republicat asta pe Je suis Enesco.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.234 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat asta: