Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Requiem în Sala Palatului


Într-o Luni, 16 Septembrie, la Sala Palatului
Verdi: Requiem
Hibla Gerzmava (s), Veronica Simeoni (ms), Piero Pretti (t), Riccardo Zanellato (bas)
Orchestra și Corul Maggio Musicale Fiorentino
Fabio Luisi

Mari așteptări de la concertul celor de la Maggio Musicale Fiorentino, aflați în turneul de adio al lui Fabio Luisi, recent demisionar de la conducerea acestui legendar ansamblu italian. Ultimul concert al dirijorului la Firenze a avut loc pe 6 Septembrie. Mișcări serioase și pe frontul muzical italian, căci după demisia lui Luisi din poziția de director muzical, pleacă și directorul general al Maggio Musicale, Christiano Chiarot. În locul său va veni Alexander Perreira, care părăsește la rândul său direcția generală a Teatro alla Scala. Astfel că noul sovrintendente scaliger va fi Dominique Meyer, care își încheie mandatul de director general la Wiener Staastoper. Cât despre viitorul lui Luisi, acesta a semnat deja contractul pentru direcția muzicală a celor de la Dallas Symphony Orchestra.

Așa cum spuneam, așteptările erau mari de la concertul de azi al fiorentinilor la Sala Palatului: o orchestră italiană, venită cu tot cu cor, un dirijor italian, trei din patru soliști fiind și ei tot italieni, cu toții prezentând capodopera absolută a muzicii sacre italiene, Messa da Requiem a celui mai italian și mai mare compozitor dintre italieni, Giuseppe Verdi. Cu alte cuvinte, așteptări idiomatice pe toată linia.

Concertul a început superb, cu un cor care murmura cuvintele primei părți, Requiem aeternam dona eis, Domine, la un nivel sonor atât de scăzut, dar în același timp atât de clar, încât toate respirațiile spectatorilor din Sala Palatului s-au oprit pentru o clipă: E’ sogno o realtà?, vorba lui Ford din marea sa arie din Falstaff. E vis sau realitate? Ei bine, trezirea la realitate a venit imediat, atunci când tenorul Piero Pretti și bas baritonul Riccardo Zanellato au intonat Kyrie: primul anemic, al doilea cu un vibrato larg peste un timbru ingrat. Veronica Simeoni și Hibla Gerzmava încă nu se încălziseră, însă corul a continuat să impresioneze la maximum printr-o textură foarte frumos granulată, cu o separație a vocilor ideală. Sincer să fiu, nu-mi aduc aminte să fi auzit vreodată ceva similar. Apoi, Fabio Luisi, cu o gestică pedantă până atunci, încercând să mențină direcția pe niște coordonate solemne, religioase și operatice, toate în același timp, a devenit simultan teatral și comic, comandând un Dies irae violent, cu cele patru trompete din Tuba mirum dispuse pe scenă și în sală, cu efect stereofonic foarte reușit. Și aș putea spune că aici s-a terminat și partea bună a acestui concert.

Lui Mors stupebit i-a lipsit abisul, Veronica Simeoni a fost plictisitoare în Liber scriptus, meditația din Quid sum miser a dispărut, corul din Rex tremendae a revenit în prim plan, dar cvartetul de soliști n-a avut deloc personalitate în Salva me con pietatis, Recordare a fost banal, tenorul a continuat plictiseala în Ingemisco, fiind vizibil depășit de dramatismul partiturii și așa mai departe. Pe măsură ce trecea timpul, soliștii s-au încălzit și în general au cântat mai bine, fără să fie extraordinari, orchestra a fost corectă până la impecabil, dar Luisi n-a putut conferi o unitate a viziunii, nehotărât cum să se imagineze: în sala de concert, în biserică sau în fosa unui teatru de operă, toate cele trei direcții posibile tăind pe rând câte o parte din legato. Până și corul s-a molipsit, devenind tot mai neinteresant și câțiva spectatori au început să părăsească sala.

E foarte posibil ca o parte din vină să o aibă și reverberația foarte scăzută a Sălii Palatului, care a accentuat absența frazelor muzicale lungi din direcția lui Luisi și senzația de execuție sacadată, chiar dacă perfectă tehnic a orchestrei. O singură lumină în toată această lipsă de substanță generalizată: soprana Hibla Gerzmava, ancorată mereu în patosul operatic, dar de bun gust, cu un registru acut avântat și emoționant, luminând finalul Requiem-ului ca o candelă ce pâlpâie înainte de a se stinge în cenușiul omniprezent.

Dar în ceea ce privește problemele de acustică, îmi amintesc foarte bine cum un Antonio Pappano le-a surmontat cu dezinvoltură într-un concert memorabil cu același Requiem, la Enescu 2013. Și azi îmi răsună în minte acel pianissimo aiuritor al lui René Pape în Hostias sau avântul dramatic al Liudmilei Monastyrska din Libera me. Ce concert, atunci! Și ce concert, acum! Passons.

4 comentarii la “Requiem în Sala Palatului

  1. Pingback: Festival Enescu 2019: Requiem în Sala Palatului - Radio Domeldo

  2. Pingback: Enescu într-o nouă lumină | Despre Opera

  3. Pingback: Enescu 2019: Cum a fost și ce va urma? | Despre Opera

  4. Despre Opera
    septembrie 29, 2019

    A republicat asta pe Stabat MateRomania.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: