într-o joi, 24 Noiembrie, la Ateneul Român
Felix Mendelssohn: Uvertura Hebridele, op. 26
Arnold Bax: Poemul simfonic Tintagel
Richard Wagner: Preludiul şi duetele de dragoste din opera Tristan și Isolda
Soliști: Birgitte Christensen (s), Samuel Sakker (t), Aura Twarowksa (ms)
Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu″
Dirijor: Leo Hussain

La cât de rar se cântă Wagner în România, concertul Filarmonicii era un eveniment greu de ignorat, fiind și prima tentativă a noii conduceri a instituției de a aborda Opera. Inițial, în rolul Isoldei a fost anunțată Dorothea Roschmann, mare soprană mozartiană acum un deceniu și care va debuta în rolul Isoldei în stagiunea următoare la Opera din Lorraine, fiind înlocuită tacit și târziu cu Brigitte Christensen.

Programul părea inteligent construit, după cum a explicat Leo Hussain imediat după Uvertura Hebridele, în care orchestra Filarmonicii a fost destul de plată. Lucrarea lui Mendelssohn descrie muzical impresia pe care i-o face vederea coastei maritime a Scoției, iar poemul simfonic al lui Bax este despre castelul regelui Arthur (și ulterior al regelui Mark din opera lui Wagner), Tintagel. Bax a fost un compozitor britanic contemporan cu Enescu, în unele locuri ei chiar seamănă stilistic, iar Tintagel este cea mai cunoscută lucrare a sa. Această primă parte a părut o idee bună, însă când au răsunat primele acorduri ale preludiului din Tristan und Isolde, numai declanșarea celebrului acord Tristan a fost suficientă pentru a trimite în neant tot ce se cântase până atunci. Wagner reușește mereu să se impună atunci când îl auzi pe viu în sală și, chiar dacă Leo Hussain a făcut tot posibilul să arate frumusețea muzicii lui Arnold Bax, printr-o expresivitate elegantă a gestului dirijoral (nu întotdeauna producând însă un răspuns pe măsură din orchestră), senzația de nerăbdare (OK, să trecem la Wagner acum!) nu a putut fi aplanată.

Wagner s-a terminat atât de repede! Lungul duet de dragoste, unul dintre cele mai frumoase (și mai erotice) din istoria operei, lipsit de contextul primului act și de concluzia celui de-a treilea, a provocat aceeași frustrare pe care trebuie s-o fi simțit și Tristan văzând că se crapă de ziuă, în timp ce la București abia începea ultimul meci de fotbal al zilei de la Campionatul Mondial. Nu știu câți microbiști sunt printre spectatorii Filarmonicii, dar cert este că au fost multe locuri goale, semnificativ mai multe decât biletele disponibile înainte de concert, adică o bună parte dintre abonați n-au venit.

Cei doi soliști au răsărit din loja din stânga scenei, tăiați de la jumătatea picioarelor de balustradă, o imagine destul de bizară. Și au început să cânte Isolde! Geliebte!/Tristan! Geliebter!. Samuel Sakker a etalat o voce mai degrabă lirică, cel puțin pentru Tristan, dar cu inflexiuni metalice care mi-au amintit pentru o clipă de Freddie de Tommaso, noul tenor star mondial. Pe Birgitte Christensen am mai ascultat-o în rolul titular din Leonore, prima versiune a operei Fidelio, cântată în premieră la Festivalul Enescu din 2019. La fel, nu chiar o voce dramatică, într-un rol în care foarte puține soprane au făcut istorie. Foarte repede, cei doi au început să se scufunde în valurile sonore ale orchestrei.

Balansul soliști-orchestră s-a deteriorat progresiv, de la „îi cam acoperă orchestra” până la „vocile nu se mai aud deloc”. Indiferent de explicații (și cred că se vor găsi destule, toate justificate prin „da, da’ în partitură scrie fortissimo”), totuși Opera este despre vocea umană, cel puțin în aceeași măsură cât este și despre orchestră. Până la urmă, spectatorul ar vrea să-i asculte în primul rând pe soprană și pe tenor, ei erau atracția serii, nu Ioneștii și Popeștii de la corzi și suflători, pe care-i putem asculta chiar mai des decât ne dorim. În schimb, Aura Twarowska (Brangäne), plasată pe scările de la intrarea în sala mare a Ateneului, deși nu are neapărat o voce impozantă, a fost ajutată de reverberația foaierului. Twarowska a sunat ca din altă lume, scurtele ei intervenții iluminând sonor scena și seara. E drept că acest câștig în volum s-a făcut cu costul pierderii clarității dicției, deși se puteau distinge foarte clar frazarea mezzo-sopranei și accentele puse pe consoane – un compromis, dar unul care a meritat. Momentele lui Brangäne au fost singurele care au amintit de legendarele spectacole cu Parsifal din 2015 și 2016. Dar, pentru cei care au fost prezenți acum și n-au fost atunci, imaginați-vă ce efect avea corul plasat pe toate scările Ateneului! Și clopotele!

În fine, passons. A fost vina lui Leo Hussain? Nu chiar. Dirijorul britanic are experiență consistentă în Operă. Sunt convins că la repetiții a încercat să echilibreze sunetul în ansamblu. Mai degrabă cred că pur și simplu nu a putut coborî nivelul sonor al unei orchestre care nu mai are de multă vreme o noțiune clară despre piano sau pianissimo, înlocuite mereu cu mezzo forte. O dovadă clară în acest sens este uimirea pe care au spectatorii de la noi atunci când ascultă inefabilul din Messa da Requiem a lui Verdi cu Santa Cecilia sau cu Maggio Musicale.

Păcat, a fost un concert care, dacă era făcut serios până la capăt, ar fi putut deveni ușor unul de care să ne aducem aminte. Iar meciul de fotbal a fost generos, golurile Braziliei (al doilea, chiar memorabil) în poarta Serbiei s-au dat după ce toată lumea a ajuns deja acasă.