într-o sâmbătă, 26 Martie, la Opera Națională București
Giacomo Puccini: Madama Butterfly
Regia: Jean Rânzescu, decoruri: Theodor Kiriakoff Suruceanu, costume: Elena Feodorov, adaptare scenografică: Cătălin I. Arbore, asistent regie: Ștefan Neagrău
Barno Ismatullaeva (Butterfly), Alin Stoica (Pinkerton), Sidonia Nica (Suzuki), Stanca Maria Manoleanu (Kate), Dan Indricău (Sharpless), Valentin Racoveanu (Goro), Daniel Filipescu (Prințul Yamadori), Marius Boloș (Bonzo), Vasile Chișiu (Comisarul Imperial), Adrian Ionescu (Ofițerul stării civile), Livia Lupu (Copilul)
Orchestra și Corul Operei Naționale București (maestru de cor: Daniel Jinga)
Dirijor: Cristian Măcelaru

Nu mă număr printre fanii dirijorului Cristian Măcelaru. Am asistat la câteva concerte de-ale sale acum câțiva ani la Sala Radio și la Ateneu, pentru care am scris cronici politicoase, dar am avut mereu senzația că manierei sale civilizate de a dirija îi lipsește ceva. De fiecare dată, după ce ieșeam din sală, tot ce auzisem se risipea imediat din ureche, nimic nu era cu adevărat memorabil, nimic extraordinar. Am renunțat să-l mai urmăresc în afara Festivalului George Enescu, unde am avut aceleași impresii, de fiecare dată, fie cu Concertgebouw, fie cu National de France.

Cristian Măcelaru are un simț al dinamicii forte/piano care iese în evidență cu atât mai mult cu cât falanga pe care o conduce e mai bună. Însă expresivitatea (și implicit viziunea) sunt la cote minime. Comparația cu Celibidache mi se pare cu totul exagerată, nu e nimic de comparat acolo, tocmai din cauza subiectivității lui Celibidache, complet absentă la Măcelaru. Singurul punct comun este nefrecventarea Operei. Tocmai de aceea Madama Butterfly din această seară era un eveniment interesant. Directorul muzical al Orchestre National de France a debutat în 2010 conducând aceeași operă la Houston și tot acolo, în 2019, dirijând o serie de Don Giovanni, în producția lui Kasper Holten adusă de la Royal Opera House.

Având în vedere toate cele de mai sus, așteptările mele nu erau cine știe ce de ridicate. De obicei, asta e de bine, pot fi ușor de impresionat. De data asta am fost mai degrabă dezamăgit.

Cred că producția lui Jean Rânzescu pentru Madama Butterfly e cea mai veche din stocul ONB. La reluările din ultimii ani, criticii au remarcat că e din ce în ce mai depășită de vremuri și tendințe. Nu mi se pare că e atât de ponosită ca mișcare de scenă, dar decorurile sunt inexplicabil de delabrate. Tocmai pentru că montarea e privită drept un monument istoric de artiștii ONB, mă întreb de ce nu a avut parte de nici o restaurare care să-i dea un pic de prospețime. Și de ce băiatul lui Cio-Cio-San era interpretat de o fetiță. Mai ales că multe producții noi sunt îngropate după două-trei reprezentații sau le dispare cea mai elementară recuzită (cum e cea a mormanului de haine din Fidelio, denunțată de Beatrice Rancea, încă din 2016). Se vede că scenografia e înmagazinată precar, purtând uzura timpului din ce în ce mai greu. Casarea i-ar face un bine, ar fi un fel de eutanasie.

Măcelaru a început moderat primul act, tactând atent, imprimând energie, dar fără rubato, fără o expresivitate reală. Lectura lui a început repede să semene cu vocea care dă indicații de navigație din GPS, devenind monotonă. Delicatețea motivelor orientale din muzică a fost tratată doar prin contrast dinamic cu cele americane, însă legătura sentimentală italiană dintre ele a fost precară. Muzica din Madama Butterfly își produce efectul atunci când vine în valuri neașteptate, încetinind și accelerând odată cu pulsația inimilor personajelor, odată cu emoția lor, odată cu emoția publicului. Indiferența dirijorului în fața empatiei lui Puccini a provocat plictiseală, dând senzația că primul act nu se mai termină.

E drept, nici scena nu l-a ajutat. Alin Stoica, altădată un tenor foarte promițător, a renunțat să mai forțeze, așa cum face în ultima vreme, dar asta a arătat o voce mică, o dicție inaudibilă. Toți comprimarii se auzeau mai tare și mai clar de lângă el, iar Măcelaru l-a acoperit cu orchestra aproape tot timpul. M-a frapat cât de plictisit părea acest Pinkerton, mai degrabă nervos de la lumina reflectoarelor care-l făceau să transpire abundent, decât de la emoția unui simulacru de nuntă. Cred că n-am auzit niciodată un quando parla m’infiamma (vorbele ei mă înfierbântă) atât de indiferent și ca voce și ca joc de scenă. Bineînțeles că în acute a fost inevitabil să forțeze vocea, cu un efect neplăcut. Teodor Ilincăi ar fi fost mai potrivit în acest rol, pe care l-a cântat bine în străinătate.

O impresie mai rea mi-a făcut-o Dan Indricău. Rolul lui Sharpless nu e foarte dificil, de aceea sunt utilizați uneori baritoni care fac roluri secundare. Dar în seara aceasta, consulul american era un personaj plin de făină, un mototol. Și totuși, în Sharpless e chiar Puccini, cu toată empatia lui față de oamenii obișnuiți și, dacă vreți, e chiar o versiune mai mică a lui Germont tatăl din La traviata, dacă ne gândim de exemplu la scena scrisorii. Nu vocea lui Indricău a fost problema, ea a fost în regulă, dar expresivitatea a fost deplorabilă. Aici dirijorul nu avea nimic de spus? E un rol nu foarte întins, se putea rezolva totul chiar și la o scurtă cabină,  după generală.

Barno Ismatullaeva a fost senzația serii. Soprana uzbecă a etalat o voce lirică, cu un timbru foarte plăcut, cu acute strălucitoare. Finalistă în 2017 a importantei competiții de canto BBC Cardiff (la mare concurență cu Operalia), a ajuns repede în carieră la nivelul foarte înalt pe care-l cere un rol precum Cio-Cio-San. S-a cunoscut în tot experiența de scenă, educația vocală, devenind atașantă în multe momente. Dar și ea a suferit de pe urma unui acompaniament care nu i-a exploatat calitățile, astfel încât celebra arie Un bel di vedremo a fost un moment care nu s-a detașat din restul evoluției, de altfel bună.

Sidonia Nica a cântat un fel de Filipievna în loc de Suzuki, dar rolurile secundare au funcționat, în special Valentin Racoveanu în Goro.

În concluzie, n-a fost una din serile rele de la ONB, dar nici radical mai bine. A fost aceeași senzație că a lipsit ceva, destul de important, că a fost prea puțin peste media obișnuită. Cristian Măcelaru are o agendă încărcată, iar faptul că găsește timp să dirijeze în România e remarcabil. Încă și mai remarcabil este că a ajuns și în fosa Operei. Dar această frenezie (ieri a dirijat Orchestra Radio) are și un cost, al unor repetiții puține, cu rezultate nu cine știe ce. Iar asta alimentează cumva falsa percepție că diferența dintre nivelul dirijoral de la noi și standardul internațional n-ar fi chiar așa de mare, că poate doar orchestrele sunt de vină. Ba e mare, uneori chiar și pentru Cristian Măcelaru.